Andrew Nicoll – Dacă citeşti asta înseamnă că am murit

7
641

Cu un astfel de titlu, m-am gândit că voi citi biletul de adio al unui sinucigaş sau un testament, dar surpriză! Am descoperit o poveste care are toate atuurile să placă: un povestitor cu umor, acțiune, personaje interesante, bine conturate. Este vorba de o prelucrare a poveștii lui Otto Witte, acrobat german, aventurier şi libertin, cel care în tinereţe a ajuns să fie încoronat rege al Albaniei, folosindu-se de asemărea fizică cu pretendentul legitim. Chiar dacă faptul în sine nu este recunoscut de marea istorie, un sâmbure de adevăr există dacă avem în vedere că autorităţile germane au permis ca pe paşaportul lui Otto Witte să fie scris, alături de nume, şi calitatea de „fost rege al Albaniei”. Cariera sa de rege se pare că a avut o durată nesemnificativă, fiind desconspirat la scurt timp după ceremonia de încoronare. Orice era posibil într-o ţară mică şi neînsemnată din Europa, în perioada desprinderii sale din marele, dar decrepitul, Imperiu Otoman cu ceva timp înainte de izbucnirea primului război mondial.

Având suficient spaţiu pentru a broda între ficţiune şi istoria reală (din care împrumută câteva personaje pentru atmosferă – dna. Margaretha MacLeod alias Mata Hari, Sandy Arbuthnot, căpitan britanic, Ismail Qqemali, fostul premier albanez, etc.), Andrew Nicoll rescrie povestea aventurierului Witte ca pe o poveste despre prietenie, iubire şi putere. Şi face asta pentru a demonstra că oricine este un rege pentru persoana iubită şi dacă are prieteni devotaţi. Cât despre putere, la aceasta pot accede deopotrivă reprezentanţii legitimi şi impostorii.

Ajuns la vârsta de 73 de ani, bătrânul Otto Witte rememorează incredibila sa aventură albaneză, iar modul în care îşi spune povestea este amuzant, adresându-se potenţialilor cititori ai memoriilor pe care le scrie febril în rulota sa din Hamburg, în timpul bombardamentelor Aliaţilor asupra oraşului, în timpul celui de-al doilea război mondial. Şi cum docurile ard şi se pare că tot oraşul este cuprins de flăcări, bătrânul Otto realizează că sunt puţine şanse ca el, împreună cu rulota sa, să nu fie spulberate de un obuz… dar speră ca memoriile să fie găsite prin resturile dezastrului. La gândul că istoria sa merită a fi lăsată posterităţii, bătrânul Otto se pune pe scris în condiţii nu tocmai ideale, cu bombele şuierând periculos de aproape, în mijlocul unei furtuni de foc şi cenuşă.

„Din senin, puştiul a strigat „Stop!”, a căscat ochii la mine de ziceai că eram Winston Churchill, m-a împuns cu puşca şi mi-a ordonat să-i arăt actele. Rahat cu ochi! Ce naiba, am 73 de ani! Cine a mai auzit de spion la 73 de ani!

Am început să mă caut de acte prin buzunare. Între timp, el se proţăpise în mijlocul drumului ca să nu pot fugi. (…). Aşa că, bineînţeles, când i-am prezentat actele, ca un bun cetăţean al Reich-ului ce sunt, nu a putut să le ia fiindcă avea mâinile ocupate

– Deschide-le! Mi-a spus el.
Zis şi făcut.
– Mai sus!
Le-am ridicat.
– Vai de mine, nu se poate!
Mă privea teribil de concentrat, uitându-se când la mine, când la fotografie.
– Adu-l mai aproape, mi-a spus.

Aşa am făcut. Eram în faţa lui, ţinându-i paşaportul chiar sub nas, când deodată s-a pornit o rafală de vânt şi puştiul s-a făcut nevăzut. Fără nici o veste. Fără nici o sirenă. Doar o bombă care a căzut atât de aproape, încât nici măcar nu am auzit-o până nu a aterizat, trecând direct prin acoperişul casei din colţ şi despicând-o până la parter. Tot peretele a căzut la pământ, ai fi zis că l-a tăiat cineva ca pe o felie de tort. A căzut peste puşti, dar eu am scăpat nevătămat. Pe mine nu mă atinsese nimic. Nicio cărămidă, nicio stinghie, nici măcar un ciob de sticlă. Nimic. Am simţit suflarea ca de foc trecând pe lângă mine şi am crezut că o să mor. Am auzit-o cum rage, mormăie, mârâie, de mi-a stat inima în loc, iar acum mă dor toate oscioarele de parcă aş fi pătimit trei runde cu un turc într-un ring de box sau trei zile cu turcoaicele într-un bordel. Costumul mi-e şi acum pârlit şi încă mai am între dinţi praf de la tencuială, dar măcar n-am murit. Puştiul a murit şi eu nu. Am luat-o la sănătoasa – crede-mă că la nevoie încă mai pot să fug, şi încă aşa de iute, de zici că am aripi la călcâie, nu te uita că-s bătrân. Am tot ţinut-o într-o fugă până am ajuns aici, la micuţa mea rulotă. Am intrat repejor şi am încuiat uşa, ca şi cum câteva scândurele de lemn şi două foi de tinichea ar putea să ţină bombele la distanţă. De data asta am scăpat, dar până mâine dimineaţă tot o mierlesc eu. Cinci luni de când au aterizat Aliaţii în Normandia şi la radio ne tot anunţă că bravele noastre trupe o să-i arunce înapoi în mare din clipă în clipă. Între timp, ei vin cum au chef şi bombele cad una după alta, buf-buf-buf, ca un plod râzgâiat care-şi calcă în picioare castelele de nisip, flăcările se aprind în noapte ca nişte flori sălbatice, copii se fac nevăzuţi în pulberea stârnită de bombe. De asta avem parte. Dar ne merităm soarta, aşa ne trebuie dacă l-am urmat până în pânzele albe pe nenorocitul ăla tâmpit care nu poate să-i sufere pe evrei, dar nu pot să stau aici toată noaptea şi să fac pe mine de frică, aşteptând să cadă bombele, aşa că m-am apucat de scris.

Vreau o ultimă rundă de aplauze înainte de căderea cortinei. Vreau să vină cineva, să scurme prin ce a rămas din rulota mea, să dea peste manuscrisul ăsta şi să spună „Vai de mine, nu se poate!” aşa cum a spus şi puştiul ăla când mi-a văzut paşaportul. Vreau ca toată lumea să ştie cum Otto Witte, acrobatul din Hamburg, a ajuns regele Albaniei.

Aşa o poveste merită primită cu surle şi trâmbiţe. Merită fete cu pene în păr şi fuste cu paiete. Jocuri de lumini şi o cortină de catifea.”

Mai mult decât romanele citite în ultima vreme din colecţia „Strada Ficţiunii”, cel de faţă îl consider a fi cel mai izbutit ca viziune cinematografică şi imagine în mişcare. Iar dacă cititorul ştie deja că Otto a supravieţuit aventurii deoarece el este povestitorul, recompensa lecturii provine din a afla cum a reuşit, lucru imposibil fără talentul de a improviza al eroului format în industria divertismentului şi sprijinul necondiţionat al prietenilor săi, personaje pitorești și frivole ale circului. Ei erau ”amicul meu de-o viață, Max Schlepsig, înghițitor de săbii și forțos de profesie; profesorul Alberto von Mesmer, enciclopedia ambulantă, care avea un număr de citire a gândurilor împreună cu superba sa fiică, Sarah; și în sfârșit, Tifty Gourdas. Tifty se dădea contesă maghiară, izgonită din palatul părintesc pentru că se îndrăgostise de un umil profesor de dans. Noi credeam cu toții că asta e o minciună gogonată, dar fata dansa de ziceai că-l are pe dracu-n sânge și se despuia ca nimeni alta.”

De povestea în sine nu am să mă ating, doar subliniez încă o dată farmecul şi umorul, pe alocuri libertin, că doar omul nostru era un biet circar! În nota umoristică a scrierilor lui Jerome K. Jerome, povestea se aşează mai bine în context datorită unor detalii și considerații retrospective ale povestitorului cuprinse în pasaje foarte reușite, de pildă:

  • Despre înfățișarea gării din Budapesta care se pare că a apărut ca un hibrid dintre ”cel mai dichisit tort de nuntă din lume, înalt de patru etaje, cu rânduri peste rânduri de mici coloane grecești, acoperit cu trandafiri artificiali și amorași de zahăr” și clădirea unei opere, ”cea mai mare și mai simandicoasă operă pe care ai văzut-o vreodată, plină de învâtecușuri și înflorituri, statui și coloane și sclupturi sofisticate, cu flori și frunze”. Adică cele două s-au întălnit iar ”Opera și tortul de nuntă dansează toată noaptea, stau de vorbă și râd, se distrează de minune, așa cum se distrează de obicei torturile de nuntă și operele, și apoi, nouă luni mai târziu, se naște gara din Budapesta.”
  • despre evaluarea succesului după mustăţi (cu o ironică trimitere la mustaţa contemporanului său, Adolf Hitler):

„Tare îmi pare că nu mai sunt la modă mustăţile! În tot Imperiul Austro-Ungar, pe vremea când când exista un Imperiu Austro-Ungar, oamenii puneau mare preţ pe mustăţi. Îţi dădeai seama de poziţia socială a cuiva după mustăţile lui, şi nici un bărbat care voia să aibă succes nu putea ieşi în lume cu buza de sus golaşă. Toţi ofiţerii imperiului, de la cel mai umil la cel mai important, orice arhiduce şi general, până la marele Franz Josef însuşi, îşi măsurau succesul după mustăţi. Şi chiar acasă, în Germania, ştiam şi noi câte ceva despre mustăţi pe vremea aia. Bismark a unit naţiunea sub umbra măreţei sale mustăţi, iar kaiserul de la Berlin, care purta pe cap un coif gigantic din alamă, pe buza de sus avea ceva ce aducea cu o rândunică împăiată. Toată lumea avea mustaţă. Oriunde te uitai vedeai mustăţi.

Acum nu mai contează decât un singur fel de mustaţă: un flecuşteţ jalnic, pipernicit şi demn de milă, o dunguliţă cât un deget deasupra buzei de sus, ca şi cum ţi-ar curge din nas un firicel anemic de sânge, acel fel de mustaţă cum vezi la clovnii cu picioare strâmbe şi mers crăcănat şi la marele nostru conducător. Tinerii de azi m-au dezamăgit teribil. Ei ar fi putut împiedica dezastrul ăsta. Ar fi fost de ajuns să facă nişte glume pe seama ei, s-o ia puţin în zeflemea:”Asta numeşti tu mustaţă ? şi bunică-mea poate să-ţi crească una mai zdravănă!” Puţină ironie şi mustaţa aceea ar fi căzut singură de ruşine. Dar nu, a trebuit să ne prefacem cu toţii că o luăm în serios. Am tratat mustaţa asta cu mai mult respect decât ar fi meritat. Şi uite unde am ajuns.”

  • despre libertatatea de opinie; demnitatea proprietății private în spiritul german versus exproprierea evreilor; bolşevicii și proprietatea comună ca soluţie la singurătate şi criza de combustibil:

„Frigul mi-a intrat direct în oase. Niciodată nu e destul combustibil. În ultimele luni abia dacă am avut. Dacă am avea şi noi puţină minte şi ne-am pune rezervele în comun, aşa cum fac hoardele bolşevice, care cu siguranţă nu stau să năvălească în oraş din clipă în clipă, findcă bravii noştri soldaţi mai au puţin şi le şterg de pe faţa pământului. Or fi ei nişte troglodiţi slavi, dar ceea ce au pus la comun şi economisesc. Eu n-am nici cât să încălzesc un sfert din micuţa mea rulotă, dar dacă am fi aici patru bătrâni înghesuiţi în ea, cel puţin ne-am pune la comun raţiile de combustibil. Ne-ar fi mai cald şi aş avea şi eu cu cine să stau noaptea de vorbă. Dar nemţii nu fac asta. Noi respectăm demnitatea proprietăţii private, atâta timp cât nu este vorba despre proprietatea dentistului, a avocatului, a bijutierului sau a blănarului, bineînţeles. Nu, noi stăm singuri, fiecare în pivniţa lui, în podul lui sau în amărâta lui de rulotă, demni şi respectabili, întrebându-ne dacă nu cumva o să murim de ger înainte să ne ajungă bombele.

Ei bine, prietene, mi se pare că abordarea bolşevică e mult mai aproape de preceptele pe care le-am învăţat la şcoala de duminică. Fireşte, eu îmi permit să spun asta pentru că în curând o să mor. În ziua de azi doar morţii mai au libertate de opinie.”

  • Despre a păstra și, de fapt, a irosi ultimele firimituri:

”Ultimele firimituri sunt întotdeauna prea prețioase ca să fie consumate – ultimele zile, ultimele firicele de cafea, ultimele clipe ale vieții, ultimele clipe de iubire -, așa că le adunăm pe toate laolaltă și le punem la păstrare într-o cutie de tinichea, crezând că le putem ține la infinit – și în felul ăsta le irosim. O sticlă de șampanie de pe un raft dintr-o pivniță este un lucru mort. Nu este păstrată, e pur și simplu irosită dacă nu se află în paharul unei femei frumoase. Pentru asta e făcută. Pentru asta e făcută viața. Uităm lucrul ăsta sau îl învățăm prea târziu.”

Prin romanul „Dacă citeşti asta înseamnă că am muri” am descoperit un scriitor debutant (actualmente jurnalist şi fost silvicultor, la bază!) cu un talent remarcabil de povestitor care a acordat poveștii locul cuvenit, aşa cum şi el recunoaşte: „Deplâng moartea poveştii. M-am săturat de cărţi în care personajele stau şi se uită pe pereţi, torturate de lipsa de sens a vieţii. D-aia nu se vând decât romane poliţiste – pentru că spun poveşti. De ce să nu avem şi poveşti care au ceva de spus despre condiţia umană?”

Andrew Nicoll – Dacă citeşti asta înseamnă că am murit
Andrew Nicoll – Dacă citeşti asta înseamnă că am murit

7 COMENTARII

  1. DAP, pare cel putin interesanta si amuzanta:) iar ultimul citat, ceea ce spune autorul despre importanta povestilor, chiar ca sare in ochi si e adevarat. avem nevoie de mister, de aventuri, de personaje care nu-si plang de mila si care fac teoria chibritului, de uiti cum a inceput cartea si ce vrea sa zica!

    • @roberts: autorul a gasit tonul potrivit, hatru si usor zeflemist, pe care il atribuie povestitorului, iar acesta nu are cum sa nu-ti devina simpatic! In primul rand datorita sinceritatii si a umorului cu care evoca aventura tineretii sale. Da, cu adevarat, POVESTEA este la putere in scrirea lui A. Nicoll, cu accente umoristice a la Jerome K. Jerome, dupa cum am spus. Imi aminteste si de «Aventurile bravului soldat Svejk» de Hasek, cu ironia sa la adresa puterii si autoritatii Imperiului austro-ungar.

  2. Astazi am citit postarea ta despre cartea lui Andrew Nicoll, care mi se pare foarte incitanta ! Voi cumpara cartea,deoarece povestea are haz, umor de buna calitate, un fel de retrospectiva optimista a personajului privind istoria ”lumii”.
    La multi ani !

    • @Naica: O lectura care induioseaza si amuza, deopotriva! povestitorul vede in cititor un prieten, pentru ca are nevoie de un prieten in fata singuratatii, batranetii si prapadului adus de razboi. Fara a fi deloc fortat, tonul lui este pozitiv, dovada cat de pretioase sunt amintirile frumoase despre cei dragi, atunci cand au ramas numai ele. O surpriza acest autor, care dupa un inceput in silvicultura (!) si o ucenicie in jurnalism, i-a izbutit, zic eu, un roman reusit, cu titlu cam socant, ce-i drept… Va doresc tot ce va doriti dvs si, in plus, o lectura cat mai placuta!

  3. Thank you for your kind comments. I’m so pleased you liked the book. It is a wonderful experience fir me to know that my words can travel thousands of miles to touch people I will never meet. Forgive me for addressing you in English. With every good wish for the New Year. Thank you again.
    Andrew

    • @Andrew Nicoll: It’s a honour to receive a comment from the writer himself! The story is very touching; it is about love, friendship and history. I love the characters – Otto and his friends, the way he tells the story, wisely and funny, from the beginning when he said „Was it Buda? Was it Pesta?”, untill the end of the story when he lights a cigarette with a banknote. By the way, who is Libby?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here