Pascal Bruckner – Casa îngerilor

4
72

Încep să cred că, din momentul în care ai citit o carte de de Pascal Bruckner, le-ai citit pe toate. De fapt, ”Casa îngerilor” pare mai degrabă o schiță după ”Paria”, adică tot un thriller cu cerșetori și psihopați, cu deosebirea că de data aceasta cerșetorii sunt cei din Paris.

Se pare că cerșetorii sunt tema leit-motiv a scriitorului, temă pe care o exploatează cu voluptate, folosind toate detaliile naturaliste posibile, redate cu meticulozitatea celui coborât direct în teren, argoul aferent din mediul cerșetorilor și, pe alocuri, un umor negru. Pe măsură ce citești, descoperi dezechilibrul unei societăți cu două extreme (cei foarte bogați versus cei foarte săraci, adică Parisul de sus și Parisul de jos, cel din canalizarea Senei). Pe tot parsursul lecturii, autorul întreține o doză de suspans, ca în orice thriller. Motiv pentru care, deși îmi venea să dau cu cartea de pereți, m-am oprit să o fac, din pricina curiozității. Vrând-nevrând, am urmărit traseul lui Antonin, cel care se aventurează în lumea cerșetorilor din Paris, omniprezenți în capitala Franței, ca niște păsări de pradă care pândesc trecătorii și hoardele de turiști veniți să admire clădiri și monumente, pentru a le fura portofelele.

Antonin este un tânăr agent imobiliar având în spate o copilărie nefericită, părinții au fost până la moarte în total dezacord ca ideologie politică și stil de viață, veșnic dezordonați, a avut o mamă adulteră și anti-gospodină (dacă se poate spune așa), motiv pentru care bietul copil este cel care ajunge să facă ordine și curățenie în casa părintească! Acest obicei se va transforma la maturitate într-o adevărată manie a curățeniei pe care Antonin o întreține personal și sistematic în propriul apartament, cu cele mai performante scule și soluții de curățat.

Este atâta ordine și curățenie în apartamentul lui Antonin încât va ceda unui impuls necontrolat și va sancționa rapid isprăvile neinspirate ale Căpitanului Cârlig, cățelul rasa Jack Russel și răsfățatul prietenei sale, Monika. Bietului patruped e zvârlit rapid pe geam (și așa se ajunge la un alt subiect delicat, cel al relelor tratamente aplicate animalelor de companie!)

După ce scapă de cățel și, implicit, de prietena pe care nu o prea iubea (și care avea ceva bănuieli în legătura cu aparenta cauză accidentală a morții câinelui adorat), Antonin este iritat de un incident legat de prezența unor cerșetori din pricina căruia ratează vânzarea unui apartament și …oops! cedează din nou unui impuls punitiv! Și pentru că se pare că cerșetorii au ceva cu Antonin, bietul tânăr mai are un alt incident cu un cerșetor din metrou. Acesta murdărea cu fecale totul în jur, sub privirile stupefiate ale tânărului.

Și pentru ca Antonin să fie montat (și) împotriva cerșetoarelor decrepite și nebune, scriitorul mai împănează biografia lui cu un incident din frageda tinerețe când a fost abuzat de o bătrână din Alpii elvețieni care i-a oferit găzduire (cu scopuri ascunse) pentru o noapte, când mașina tânărului avea probleme. De fapt, cu asta și începe cartea, cu abuzul suferit dar care a fost toată tărășenia și reacția lui aflăm abia către final. Pentru că, din acest punct de vedere, nimic de spus, narațiunea este bine construită! Dacă poți trece de acest incident, pe care l-aș aprecia cel puțin ciudat și imposibil, citittorul face cunoștință și cu celelalte personaje: părinții lui Antonin, prin flash-backuri ale memoriei, apoi personaje din anturajul său de la serviciu, fiecare cu un mic dezacord emoțional și psihic, mai ales șeful lui, Ariel, un olandez fustangiu și deșucheat care are ca hobby seducerea văduvelor pe care le agață chiar de la ceremonia de înmormântare a defuncților soți. Cinică situație și descrierea ei, în stilul lui Bruckner, care deși te enervează, nu-i poți găsi cusur…

La fel de cinic sunt descriși și cerșetorii, de care Antonin se simte atras pentru a le cerceta traiul, deși îmi venea să-i țip: ”Nu te apropia, răul este molipsitor!”. La început Antonin îi privește cu dezgust pentru ca mai târziu, aflat în cădere liberă, să ajungă chiar el un cerșetor, în stradă, fără a avea drept cauză, ca în cazul majorității, un viciu sau o dependență, ci mai degrabă o scufundare involuntară în mocirla umană, mult prea abundentă, asemeni lui Frederic Coste, personajul principal din ”Paria”. Ca o pedeapsă pentru trufia de a-și fi dorit să purifice lumea de cerșetori, în același mod ironic și absurd, Antonin nu va deveni călău, ci victimă.

Un alt aspect interesant este modul în care scriitorul pune în altă lumină decât cea cunoscută organizațiile de binefacere (numele celui la care a lucrat Antonin dă numele cărții). Sub masca bunăvoinței, eforturile caritabile sunt puse de șefa de la ”Casa îngerilor” în slujba intereselor politice, a prestigiului personal și al apucării subvențiilor în scopuri personale – poate, nu întîmplător sunt amintite câteva însemne ale luxului din apartamentul Isoldei de Hauteluce, motocicleta de firmă și un Mini Cooper negru aflate în proprietatea acesteia. Iar culmea este că, deși o are ca model pe Maica Tereza, în final Isolde se va dovedi a fi altceva decât pare. Prima dată când mama răniților se dă de gol este când i-a fost furat telefonul:

”Isolde tocmai își lăsase telefonul mobil pe o farfurie, pentru a-și goli paharul. Când o gagicuță cu părul unsuros și negru a pus una dintre hârtiile acelea soioase, pline de semnături false, pe masă, Antonin a alungat-o, fata și-a luat hârtia și, odată cu ea, a furat și telefonul. Surprinsă de manevră, Isolde s-a ridicat brusc. Puștoaicele se distrau la colțul străzii, băgându-și lucrurile furate în chiloți. Înainte de a dispărea, una dintre ele și-a ridicat tricoul, arătându-și batjocoritor sânii abia înmuguriți.

– Stai aici și așteaptă-mă! a ordonat Isolde.

Antonin i-a putut vedea în ochi, cu viteza declanșării unui aparat de fotografiat, o sclipire feroce. Isolde s-a descălțat și, în picioarele goale, a tâșnit într-un sprint impresionanat, despicând încrâncenată mulțimea, lovind sardonică trecătorii. S-a întors după zece minute abia mai respirând, cu obrajii roșii, cu gâtul și pieptul stacojii, masându-și degetele, cu mobilul în mâna stângă, dar și cu buzunarele pline de diferite obiecte – inele, ceasuri, portofele – pe care le-a dat patronului cafenelei.

– Cum ai făcut? a întrebat Antonin admirativ.

– I-am convins să-mi dea ce era al meu. Și ce au furat de la alții. Le-am demonstrat ce înseamnă prejudiciul produs de șterpelelile lor pentru cei păgubiți. Au înțeles și au înapoiat totul. Mi-aș fi dorit să-și ceară și scuze, dar nu au mers până acolo…

A zâmbit magnific, mândră că a făcut să triumfe calea înțelepciunii. Peste un sfert de oră, când se pregăteau să traverseze piața Ludovic al XVI-lea, au dat peste o mică bandă de romi, cei mai mulți copii, aplecați asupra uneia dintre tovarășele lor căreia, după toate aparențele, i se făcuse rău. Când au zărit, de la depărtare, apărând silueta înaltă a Isoldei, au luat-o la fugă țipând, cu tot cu bolnavă. Lui Antonin i s-a părut că vede la ochiul micii hoațe o vânătaie enormă. Isolde urmărea scena fără să clipească. Degetul mijlociu, cu mâna ridicată la înălțimea șoldului, era îndreptat către gașca care se împrăștia. Insulta gestuală era evidentă!”

Singurul plus al cărții este faptul că un scris atât de cizelat și concentrat ca o băutură tare a fost pus în slujba unui subiect greu digerabil și delicat, de care puțini condeieri au curajul să se apropie.

Pascal Bruckner – Casa îngerilor
Pascal Bruckner – Casa îngerilor

4 COMENTARII

    • @Zina: poate fi o consolare ca este si la altii?! Asa cum am spus, tema predilecta a lui Bruckner sunt cersetorii, declasatii, psihopatii. Sunt de acord cu tine, destui si in viata reala, asa ca nimic remarcabil, poate doar stilul. Asta a fost sursa de inspiratie si pentru Buadelaire cand a scris “Fleurs du mal”, iar Arghezi cu “Flori de mucegai”. Oricum am avut multa rabdare cu cartea, dar nu mi-a dat o senzatie de bine, mai ales finalul. Am meditat dupa lectura si ma gandesc ca, mai degraba, scriitorul trage un semnal de alarma si cauta rapsunsul la intrebarea «De ce?»

  1. Eu nu il mai pot citi pe Bruckner. Am citit ‘Luni de fiere’, ‘Hotii de frumusete’, ‘Iubirea fata de aproapele’ si m-am oprit. Pur si simplu nu mai intra 🙂

    • @Mira: Bruckner are darul să ma contrarieze, să mă atragă și să mă repungă, în egală măsură. Cred că în asta constă succesul scrierilor lui: te intrigă și te șochează, la el cale de mijloc nu există! Stilul este croit așa pentru a te provoca la noi întrebări, la căutarea de soluții, pentru a crea o neliniște și mobilizare într-o zonă de calm și de indiferență a societății franceze, așezată comod pe acumulările ei, extrem de confortabilă și curată, calități cultivate de secole. Asta îmi amintește de o cunoștință de-a mea care s-a căsătorit cu o franțuzoaică (rudele ei apreciaseră căsătoria lor drept mezalianță!) El spunea că, de fapt, francezii nativi au devenit o minoritate.
      Cred că scrierile lui Bruckner ridică, prin intermediul literaturii, o problemă socială dificilă a Franței, cea a integrării emigranților. Valul copleșitor al emigrării din secolul XX și care continuă și în prezent, completat cu cei mai de nedorit, nou-veniții din Europa de Est, pare a fi un revers al colonizărilor (la pachet cu francofonia aferentă) din secolele anterioare. O răzbunare a istoriei: francezii au fost coloniști, au venit peste colonii mai demult, și-au tras resurse la prețuri mici, rezultatele se văd în capitala fostului Imperiu și în rest. Ei, acum să vadă și ei cum este când vin alții peste ei (în virtutea libertății și a liberei circulații, proclamate tot de Franța, nu-i așa?!). Și asta la pachet cu amalgamul de diferențe culturale dar și materiale, pentru că emigranții vin din fostele colonii sărace și restante la capitolul civilizație, de unde s-a alimentat până nu de mult Metropola franceză. Așadar, în viață (nu numai a individului, ci și în cea a popoarelor) orice abuz se plătește, până la final, cu vârf-și-îndesat, situația se întoarce împotriva abuzatorului, mai devreme sau mai târziu. Cred că este singura satisfacție pe care am avut-o citind cele două cărți ale lui Bruckner, pentru că pe plan estetic m-am declarat destul de oripilată.
      Nefiindu-mi destinat mesajul social al cărților lui Bruckner, și trăind deja într-o societate deloc comodă prin natura și istoria ei, zgâlțâită de probleme total diferite (așa cum victima abuzului se deosebește de abuzator), și eu am luat o pauză consistentă între ”Paria” și ”Casa îngerilor”. Și de aici în continuare decizia justificată (așa cum am argumentat mai sus) de a amâna sine die citirea altor cărți semnate de Bruckner.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here