Viața lui Pepe

2
323

A apărut anul trecut într-o dimineață de primăvară, la începutul lunii mai. Începea o zi caldă și însorită de primăvară fragedă, abia instalată după ce petalele florilor corcodușului de la geamul dormitorului nostru se scuturaseră, iar frunzulițele verde crud deveneau mai vizibile, ieșite acum de sub spuma albă a florilor ce începeau să devină rod… Chiriașe pe ramurile cele mai de sus, vrăbiile, ciripeau în corcoduș, dar parcă mai tare și mai alarmate ca de obicei, semnalizându-și între ele un pericol care avansa spre ele sub forma dungat-tigrată a unei pisici care se cățărase pe trunchi, bine ancorat în ghearele crampoane, cu ochii țintă la pradă. Dacă ar fi să mă flatez, acum când îmi amintesc scena, aș spune că a apărut ca un Romeo care dorea să fie mai aproape de balconul Julietei sale, dar asta ar însemna să anticipez puțin povestea relației noatre… Soțul meu și-a dat seama că pisica care își făcuse acum apariția la lumina zilei, în corcodușul nostru, la vânătoare de vrăbiuțe, coborând apoi precipitat trunchiul după ce păsările îi zburaseră de sub nas, era una și aceeași cu cea pe care o vedea el, jucându-se în zori de zi în grădină (precizez că soțul meu este foarte matinal). El mi-a spus: ”Știi, în fiecare dimineață, când mă trezesc și ies pe terasă, văd o pisică care se joacă în grădină, în iarbă, și este așa drăgălașă, cum se joacă ea!”. ”Și a venit la tine?” am întrebat eu. ”Nu, este sperioasă, se teme de oameni, dar cred că îi place la noi în curte.”

După episodul cu vrăbiile din corcoduș, pisica aceea s-a limitat la vizitele nocturne prin grădină ale căror urme le constatam, bombănind, prin răzoarele proapăt semănate. Păstram distanța pentru că i-am considerat trecerea ca fiind pasageră, până atunci nu se stabilise la noi nici o pisică și nici noi nu adusesem vreuna, considerând că sunt și așa destule grijile legate de gospodărie. Apoi o aveam pe Dodo, țestoasa din acvariu care cerea mult mai puțină atenție și era suficient.

Gândeam așa până într-o zi când Matilda ni l-a adus Beni, cățelul său, să-l ținem la noi în pensiune, pe durata sejurului ei la mare. Era prin iulie, era cald, frumos… și ca în fiecare an l-am primit pe Beni să stea legat de același corcoduș (cel cu vrăbiile). Dis-de-dimineață Beni, cuminte de altfel, începu să scâncească, apoi să mârâie. Cauza era vizibilă: pisica, care de dincolo de gardul vecinului, se uita la el, curioasă. După o vreme pisica de dincolo de gard a început să miaune disperat, sonor și repetitiv ca o alarmă auto: Miau! Miau! Miau! Lucru care îl agasa pe Beni, el lătra la rândul lui, iar conflictul era deschis, separat doar de un gard. M-am gândit că poate pisica miaună de foame, mirosind boabele lui Beni, lăsate din belșug la discreția micului bichon. Am luat repede o mână de boabe și am chemat pisica la poarta vecinului, punându-i castronelul pe sub gard. Mă și grăbeam să plec la serviciu și speram să las juvinele împăcate. Dar pisica refuza să mănânce și mieuna încontinuu, lucru care îl enerva mai tare pe cățel. Le-am lăsat pe mama și pe Ana, nepoata mea, să se ocupe cum vor putea de acest conflict ancestral dintre câine și pisică, grăbindu-mă la program. Țin minte că, vorbind la telefon, în pauza de prânz, cu soțul meu, care auzise și el dimineața pisica mieunând, am presupus nedumeriți că, probabil, felina avea o problemă de sănătate.

Seara, când am revenit acasă am aflat de la mama și Ana cum decurseseră lucrurile în continuare: în cele din urmă, pisica a sărit gardul în curte și văzând că Beni este legat s-a apropiat de el, puțin câte puțin. Beni adulmeca și el în aer micuța arătare cu blană, nu cred că mai văzuse așa ceva, doar era un cățel de apartament. Curiozitatea de ambele părți i-a apropiat, mirosindu-se reciproc, apoi cățelul l-a apucat cu laba, l-a tras mai aproape, pisica s-a lăsat moale dar atentă la manevrele cățelului care, în dorința de a se juca cu el, a ajuns să lingă mâța resemnată de la cap până la coadă(!) Măgulită de atâta atenție și mângâiere, pisica s-a încrezut în naivitatea cățelului și sta lungită pe spate. Uluită, mama îi privea și atunci a observat că obiectul pasiunii cățelului era un motan (cățelul mirosindu-l și lingându-l în special în zona de sub coadă unde se ițeau o pereche de biluțe învelite în blăniță bej). Plicitisit la un moment dat de confuzia sexuală a cățelului, recent descoperitul motan a dat să plece, dar cățelul înfiebântat nu dorea să fie părăsit tocmai acum, așa că a început să geamă și să latre necăjit, trăgându-l cu lăbuța înapoi pe motan. Acesta se lăsa, după care da să plece, apoi iar să lăsa, indecis ca o curtezană versată. Lătrăturile chinuite ale cățelului au atras atenția vecinei din spate care, nemulțumită, i-a cerut mamei să facă ceva ca să oprească gălăgia. Mama s-a gândit că ar fi bine să-i despartă pe cei doi amorezi și a chemat o terță persoană, care o cunoștea pe Matilda. Aceasta l-a luat frumos pe cățel de lesă, urmând să-l țină la ea până la revenirea stăpânei de la mare.

Așa că, seara, am găsit motanul stând triumfător, culcat pe o parte, cu capul sus și mândru, pe unul din scaunele mobilierului de grădină. Alături, epuizată de întâmplările zilei, mama îl privea, povestindu-mi prin ce trecuse din pricina lui. Dânsul asculta, de pe scaun, cu o mină satisfăcută: își câștigase un loc în curtea noastră și ne arătase că dorește să rămână acolo. De la el am învățat o lecție: pentru a obține un loc în Paradis, trebuie să perseverezi, să înduri. Doar nu îndurase el degeaba toate avansurile și tăvălelile cățelului? Și chiar dacă noi ne-am fi luat și un cățel, el tot nu renunța, fie ce-o fi, va sta și cu acesta, numai să nu renunțe la așa teritoriu, la așa curte și, implicit, la așa stăpâni. Spun asta pentru că de atunci am început să-l hrănim și i-am dat un nume scurt, sonor și ușor de chemat: Pepe. Și l-am văzut mai bine de aproape: o arătare dungată, subțire și mlădioasă, destul de lung la trup, ca un fular cu picioare, cu un căpșor rotund care purta o mască ca de Zorro, delimitată de dungi la ochișorii verzi cu care te fixa hipnotic când dorea ceva. Apropierea fizică a fost lentă, pentru că Pepe ne alesese pe noi și ne testa, lăsându-ne puțin câte puțin să-l atingem, să-l mângâiem până s-a încredințat că avem cele mai bune intenții. A fugit cam speriat când am încercat să-i dau cu antipuric, din dorința de a nu ne împrumuta cu purici de pe pernele balansoarului nostru pe care se lăfăia în lipsa noastră ,dar pe care îl părăsea, cedându-ne locul, când doream să ne așezăm. Cu timpul s-a mai rotunjit și ne răsplătea atenția cu joaca lui zglobie și cu bucuria cu care ne întâmpina când intram în curte pe poartă. Din punctul acesta de vedere, Pepe avea ceva de cățel, și mânca oase, le rodea cartilagiile mai ceva ca un dulău. Suferise de foame și acum, chiar dacă dăduse de belșug, nu refuza un os de la friptura de pui, chair dacă îi dădeam și boabe ”Whiskas”. Ca să vă faceți o idee: Pepe semăna cu pisoiul de pe punga cu hrană pentru pisici de la această marcă.

Îi dăruiam pe lângă hrană și multă afecțiune. Asta pentru că și Pepe era un afectuos, fiind desmierdat de toți ai casei, începând cu mama cu care stătea toată ziua și apoi cu restul, în ordinea venirii acasă. Îmi recunoștea mașina și când coboram se și prezenta rapid să mă întâmpine, cu ochii după pungi. Toată vara se tolănea prin curte, în diverse puncte care erau, pe rând, cel mai bun loc din curte în funcție de momentul zilei și de poziția soarelui pe cer. Se așeza lângă mine pe șezlong când citeam, făcându-și ușor loc lângă un picior, timp în care torcea cu toate motoarele până îl fura somnul.

De la episodul cu Beni, nu a mai mieunat decât în cazuri extreme, înțelegând se pare că stăpânii nu trebuie deranjați cu false alarme. Avea un bun-simț exemplar, încercând să-și găsească loc pe lângă tine, dar fără să te deranjeze, ci numai dacă îi permiți tu.

A venit și toamna, iar Pepe se juca cu gramada de frunze căzute pe care le adunam cu mătura, risipindu-le. Parcă voia să spună: ”Mai lasă atâta treabă, joacă-te ca mine, bucură-te de clipa care trece!”. Blănița lui se îndesea și așa pregătit a prins prima lui zăpadă, la sfârșitul lui noiembrie. Îl adăpostisem de frig la demisol unde avea acces și dormea pe o canapea veche. Locul era numit în glumă ”garsoniera lui Pepe”. A petrecut și luna decembrie, nefiresc de călduț, aproape primăvăratec, tot pe afară, în escapadele lui. Am uitat să spun: pe lângă hrana primită de noi, Pepe nu-și uitase vechile abilități de vânător, așa că mai prindea ce-i cădea în gheruțe: o dată un șoricel cu care ne-a dat, satisfăcut, un adevărat spectacol de piruete și salturi ca să ne arate cum l-a prins, după care l-a mâncat. Prindea și mânca și păsărele (cu care însă nu ne-a dat nici un spectacol, le mânca mai puțin penele și ciocul, rămășițe după care identificam numărul victimelor). Avea niște gheruțe foarte ascuțite, ca niște ace, dar bine băgate în teacă, niciodată nu m-a zgâriat, fiind cu noi numai puf, asemeni moliciunii de pe burtica pe care o răsturna în sus, ca să vedem cât a crescut. Era ca un copil ascultător: dacă îi spunea că nu are voie ceva, își culca umil urechiușele spre spate și se retrăgea smerit, după care ținea minte restricția și nu te mai supăra cu ceva. Numai o dată a luat două copane fripte, ispitit de mirosul proaspăt și de neatenția mamei care l-a încuiat în încăpere împreună cu ele.

În ianuarie, l-am văzut mai trist, nu era în apele lui și strănuta. L-am dus la veterinar și am aflat că avea temperatură mare și simptome de rino-traheită. L-am dus zilnic la tratament, timp de zece zile. Se obișnuise cu cușca pentru transport, cu litiera. I-am dat sirop de tuse cu seringa și cu unguent la ochii plânși de la răceală. Nu pot să uit cum l-am învățat să facă la litieră prima dată, presându-i lăbuțele în nisip (mă documentasem de pe un site dedicat animalelor de companie). S-a conformat imediat spre ușurarea tuturor din casă, demonstrându-ne că și chestiile astea firești se pot face cu grație. Pentru că îl băgasem în casă, la căldură, fiind sub tratament cu antibiotic, antiinflamatoare și vitamine; nici nu era în stare, de răcit ce era, să mai iasă afară să-și facă nevoile. Veterinarul mi-a spus că a luat răceala de la alte pisici pentru că nu îl vaccinasem. Nu făcusem acest lucru, din păcate, dar l-am ocrotit până și-a revenit. Țin minte că la ultima injecție cu antibiotic, când l-am adus acasă mai întâi a făcut pipi (cred că de emoție) în litieră, apoi a mâncat ceva și apoi s-a urcat la mine în brațe, torcând. Îmi place să cred că Pepe îmi mulțumea în acest fel că îl ajutasem să se facă bine. Era din nou vioi, afectuos și ne cerea mângâieri arătându-ne burtica lui frumoasă, bej-gălbui, unde se întâlneau dunguțele de pe spinare.

Conform indicațiilor veterinarului, la o săptămână după ce și-a revenit, l-am vaccinat regulamentar, după care putea ieși din nou pe afară. De fapt, simțindu-se în puteri, și el era cu ochii numai pe ușă. L-am lăsat să iasă și el și-a reluat tururile prin împrejurimi. Într-o seară, privea de sus, fiind cocoțat pe stâlpul porții, la o bătaie între pisici, fără să se implice. Parcă ar fi spus: ”Ce am io cu voi, nebunelor?! Eu am casă, masă, stăpâni de treabă. Nu-mi trebuie balamucul vostru!”

Fiind necastrat, Pepe marca pe ici pe colo prin grădină, dar cât a stat în casă nu a marcat nimic, nici după ce și-a mai revenit, nici când Ana îl băga în casă, ca să-l mai mângâie. Când a fost viscolul din pricina căruia s-au închis școlile, Pepe i-a ținut companie Anei în timpul zilei, când mai mult dormea lângă calorifer. Apoi noaptea cerea să plece afară, își făcea rondul, se ducea la garsoniera lui și-l vedeam din nou dimineața pe terasă, așteptându-l pe soțul meu, cel care ieșea primul din casă.

Uneori, seara, când ne adunam toți, mai intra în casă odată cu cineva din familie, parcă pentru a verifica prezența membrilor familiei, dând glas unui scurt mieunat ca salut sau alintându-se de piciorul fiecăruia, pentru a se convinge tactil că suntem acolo. Odată, ajunsese în baie unde s-a trezit singur și a dat glas unui miunat dureros, de ne-am speriat crezând că a pățit ceva, de fapt parcă ne reproșa: ”Eu am venit la voi, dar la mine nu se uită nimeni?!” iar când ne-am apropiat toți de el s-a trântit și se balansa pe spate dintr-o parte în alta, privindu-ne drăgălaș cu ochii lui verzi și arătându-ne burtica, gest pe care eu îl denumisem ”Pepe’s Belly dancing”.

Marți, 4 februarie, Pepe nu a apărut dimineața, nici după amiaza, iar când am coborât după el în demisol nu l-am găsit. M-am gândit că este prin împrejurimi și că va reveni spre seară. În garaj am găsit în schimb penele și capul unui guguștiuc pe care îl mâncase în tihnă, ascuns aici. Seara, soțul meu mi-a dat o veste tristă: văzuse o pisică, moartă, pe marginea drumului, pe o stradă apropiată, când venise de la serviciu. Se pare că era motanul nostru, Pepe. Nu am vrut să cred, poate se înșela, doar sunt așa multe pisici de rasă comună în vecinătate, așa că am sărit în haine, deși eram foarte răcită, și am alergat acolo împreună cu Mihai. Nu se înșelase, era chiar Pepe, întins cât era de lung pe zăpadă și înghețat. Corpul era deja rigid de la frig, drept ca o scândură, așa l-am luat în brațe, plângând și țipând: ”Nu se poate, nu se poate! Este Pepe, Pepito al meu!” pentru că îi recunoșteam zgărdița roșie pe care i-o pusesem ca semn distinctiv, apoi fiecare dunguță de pe picioare, pernuțele, masca ca a lui Zorro care îi încondeia așa frumos ochii care acum luceau stins, înghețați. Nu doream să-l las acolo, mort pe marginea drumului, să putrezească în zăpadă până la primăvară; nici să-l îngrop nu aveam cum, zăpada din grădina în care el se jucase avea cel puțin un metru și pământul era înghețat. Dar Pepe avea stăpân și, chiar așa cum era înghețat, i-am luat în brațe trupușorul rigid și înghețat care devenise ușor, ciudat de ușor, și l-am dus la veterinar, hohotind de plâns, pentru a cere un sfat, un ajutor. Doctorița l-a recunoscut pe micul ei pacient pe care îl tratase recent de rino-traheită dar ce folos, acum Pepe fusese lovit de o mașină, ea mi-a spus că din cauza asta murise imediat sau la scurt timp după impact, nu a mai putut reveni acasă. Tot ea a venit cu soluția: corpul lui Pepe să fie incinerat de firma cu care cabinetul avea contract. Ne-a dat zgărdița cea roșie pe care am păstrat-o ca amintire de la Pepe, motanul tânăr și copilăros care n-a ”dansat” decât o vară, la noi în curte, în scurta lui viață. O mică creatură care ne-a dat o lecție despre perseverență și alta despre iubirea și înțelepciunea lui Dumnezeu care a creat și ne-a oferit cadou ființe atât de frumoase, curate la suflet, inteligente și afectuoase cu noi, oamenii.

De acum, ocolesc rafturile cu hrană pentru animale unde, de pe pungile sau cutiile cu hrană marca ”Wiskas”, mă privește, iscoditor și rugător, Pepito…

Viața lui Pepe
Viața lui Pepe

2 COMENTARII

    • @Zina: Îți mulțumesc pentru compasiune! Prin excepție de la specificul articolelor mele, am scris această poveste adevărată despre o ființă din lumea celor care nu cuvântă (cum le spunea Emil Gârleanu) , dar cu care am comunicat foarte bine și care, la început, ne-a arătat că are nevoie de noi, pentru ca apoi să avem noi nevoie de ea. Din obișnuință, și acum pășesc atentă la pragul dormitorului, ca atunci când dormea el acolo, ca să fie aproape de noi…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here