Helen Dunmore – Trădarea

3
63

Cartea de față îmi amintește de o alta citită mai demult – ”Drumul spre casă” de Rose Tremain, pentru că amândouă sunt din categoria pe care eu am denumit-o ”literatură despre ruși scrisă de alții decât ei înșiși”. Iar asemănările se opresc aici, pentru că scrierea lui Rose Tremain mi-a plăcut mai mult, iar timpurile la care se raportează cele două romane sunt diferite: povestea emigrantului rus din ”Drumul spre casă” este mai actuală, în timp ce acțiunea din cartea lui Helen Dunmore se petrece în anii dictaturii staliniste, în 1952, la Leningrad.

Romanul este o ficțiune inspirată de așa zisul ”Complot al medicilor”, în fapt o anchetă a Comitetului de Stat al Securității Sovietice în care au fost folosite metode ilegale pentru obținerea declarațiilor medicilor acuzați că, îngrijindu-i pe oamenii de stat comuniști, nu au a împiedicat moartea acestora (ca și cum funcția politică ar fi fost echivalentă cu nemurirea!)

Un astfel de medic este și Andrei care ajunge să fie arestat și condamnat pentru că a avut neșansa de a-l fi tratat de cancer, fără a-l putea salva, pe unicul fiul al lui Volkov, un anchetator temut din cadrul Comitetului de Stat al Securității Sovietice.

Andrei împreună cu soția sa, Anna, și fratele acesteia, Kolea, au supraviețuit asediului prelungit al Leningradului de către trupele germane în timpul celui de-al doilea Război Mondial. ”Nici un oraș nu rezistase atâta vreme. Parisul căzuse în patruzeci de zile. Leningradul rezistase nouă sute și nu cedase, indiferent câte obuze plouase deasupra lui. Mii și apoi sute de mii de oameni muriseră de foame, dar, la final, nemții fuseseră cei care dăduseră înapoi.”

Încă după atâția ani, Anna mai este bântuită de amintirea frigului, foametei și morții care în timpul asediului au secerat numeroase victime dintre locuitorii orașului: ”Supraviețuise. Trăise atâta vreme cu morții încât ajunsese să se simtă una dintre ei. Ei își întinseseră mâinile către ea, și ea aproape că le prinsese. Tatăl ei zăcuse înghețat în camera de alături, zile lungi în șir, așteptând ca Anna să vină la el. Marina murise și ea. Străzile se umpluseră de oameni care așteptau, ghemuiți sub troiene, cu o mână neagră chircită spre cer, sau așezați într-un tramvai care înghețase pe șine, în timp ce ninsoarea fină ca o pudră intra pe geamuri și astupa găurile unde fuseseră ochii. Stăteau, prin parcurile din oraș, prăbușiți pe bănci, ca și cum ar fi fost doborâți după o zi lungă de muncă și ar fi adormit în așteptarea unei veri care n-avea să-i mai încălzească vreodată.

Se terminase. Vegetația invadase orașul ca o maree verde. Dar Anna îi mai vede încă, uneori, cu coada ochiului. Iarba deasă a crescut peste gropile comune, dar ei încă așteaptă. Când se străduiește să ajungă acasă prin viscolul de februarie, i se pare că îi vede, sprijinindu-se grei în bastoane, oprindu-se la fiecare cinci pași ca să respire, făcându-și loc la o coadă la pâine.”

Cazul fiului lui Vlokov i-a fost pasat lui Andrei de un medic coleg care fuge de răspundere, știind ce nenoroc putea să-și atragă dând vești proate unui demnitar comunist. Deși prevenit de o asistentă binevoitoare, Andrei refuză să se eschiveze din devotament profesional, gândindu-se că bietul copil nu are nici o vină.

Fiind sprijinită pe o asemenea situație neverosimilă (un medic care ține la un pacient mai mult decât la libertate și la propria familie?!), intriga mi se pare fragilă iar aerul de autenticitate dispare cu totul, dacă cititorul nu acceptă ideea că se poate întâmpla și așa ceva. Eu, una, sunt dintre cei sceptici…

Acest aspect, plus multe altele privind stilul în care este spusă povestea și care dovedesc cu prisosință că autoarea este un outsider al realităților comuniste, netrăite pe propria piele, face ca toată narațiunea să rămână în zona livrescului, deși încercă, fără reușită deplină (în opinia mea), să trateze un subiect ofertant pentru occidentali, plasat într-o perioadă istorică dramatică a Rusiei Sovietice.

Minusuri: titlul comun și neinspirat în raport cu esența poveștii, caracterul livresc, artificial al intrigii, grefarea neizbutită a ficțiunii pe un fapt istoric real. Povestea neverosimilă a răzbunării lui Volkov pe medicii care i-au tratat copilul, mai ales că aceștia nu i-au ascuns din start cât de reduse sunt șansele de însănătoșire în cazul unei boli incurabile(!).

Plusuri: în privința personajului Andrei, cartea poate fi interesantă pentru amatorii de povești cu și despre doctori. În schimb, urmărind povestea Annei, traseul ei duce la prezentarea alternativelor: a-l denunța pe soțul ei sau a supraviețui în afara sistemului, prin asumarea pierderii rosturilor și a identității.

Helen Dunmore – Trădarea
Helen Dunmore – Trădarea

3 COMENTARII

  1. Antoaneta, fără supărare, eu nu-mi pierd timpul cu romane scrise fiindcă au subiecte ofertante pentru occidentali. Mulțumesc că ai făcut recenzia, acum știu ce am de făcut vizavi de această carte. 😉

    • @Zina: Tocmai de aceea am scris, ca să nu-și mai piardă și alții timpul… Este o carte din categoria ”debut” din colecția ”Strada Ficțiunii”. Ca debut, poți avea și surprize plăcute, dar de data asta n-a fost să fie. Nu se leagă, nu mi-a creat filmul acela de imaginație pe care mi l-au dat alte cărți. Lipsesc unele ingrediente!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here