Petru Dumitriu – Cronică de familie

7
1399

Cu greu aș fi crezut că în literatura românească clasică a mai rămas ceva remarcabil pe care nu l-am descoperit încă (nu mă refer neapărat la toate operele, ci la toate numele). Spun asta pentru că dintotdeauna mi-au plăcut clasicii. Cu majoritatea am făcut cunoștință prin intermediul programelor școlare la literatura română. Am spus ”programe” pentru că am parcurs trei: una la vremea mea și încă două la distanță de 15 ani, împreună cu nepoții mei (copiii soră-mii, nu sunt bunică!). Numelor de scriitori români din programele școlare li s-au adaugat, din plăcere și curiozitate, numeroase altele, mai vechi sau mai noi, ca urmare a ”scufundărilor” mele prin biblioteci publice și particulare, anticariate și librării.

Vorba aceea, ”Niciodată să nu spui niciodată” s-ar traduce în cazul meu sub forma ”Să nu mai spun niciodată: în privința clasicilor români, nimic nou”. Pentru că uite, abia acum am descoperit scrisul și stilul inegalabil al lui Petru Dumitriu. E român și a scris la modul genial! Wikipedia spune că este singurul din ai noștri care s-a apropiat de stilul balzacian. Și așa este! După un prim volum citit din ”Cronica de familie” am realizat că-i surclasează pe cei știuți demult și sudați în topul preferințelor mele, la categoria clasici ai literaturii române: Mihai Sadoveanu, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Marin Preda, Eugen Barbu, G. Călinescu. Cum ar spune un reporter sportiv la o probă de atletism: ”PD se află în față, la o jumatate de stadion distanță de restul plutonului”.

Marin Preda și Eugen Barbu i-au fost contemporani și emuli, încercând să-l egaleze sau să-l depășească, așa cum amândoi consemnau în jurnal că erau complexați de Dumitriu (sursă: Ion Vartic, critic literar, în prefață la volumul I). Și au avut de ce, pe plan estetic le este superior. Dacă vreți să aflați de ce sau dacă ce spun aici vi se pare prea de tot, doar citiți ”Cronică de familie”. Încă de la primele pagini nu ai cum să nu devii una cu fraza și cu filmul interior pe care îl alimentează deoarece scrierea curge natural dar complex, cu eleganță, precizie și ornamente exact cât trebuie, cu informații punctate la momentul potrivit și atât de bine corelate ca într-o știință exactă, pentru a alcătui un tot armonios ca o simfonie, încât mă întreb și mă mir ce memorie a avut acest om, ce minte strălucită! Un contemporan nota că avea o ”productivitate” fantastică la scris, fără chinuri și reveniri, zilnic cam 12 pagini. Motiv pentru un demnitar comunist, tot contemporan lui, care se scandalizase că scriitorul ”risca” să devină bogat, deoarece drepturile de autor îi erau plătite (așa cum se plăteau de regulă) la numărul de pagini tipărite. Un scriitor bogat era ceva inaccepetabil pentru un guvern format din cei care vedeau în intelectuali o sămânță a răului.

Așadar, clasicii (mai) au resurse nebănuite, din care unele ”uitate” din rațiuni politice, cum a fost cazul lui Petru Dumitriu, pus acum în valoare de recursul la patrimoniul cultural național prin ”Biblioteca pentru toți”, recurs inițiat de Jurnalul Național. Așa am avut ocazia de a (re)descoperi un scriitor de stirpe nobilă, la propriu și la figurat, ajuns scriitor-mercenar-politician în timpul regimului comunist. Din motive pe cât de prozaice, pe atât de dureroase, pe care le-a recunoscut și atunci (indirect, printr-un personaj din Cronică cu care are în comun și inițialele, și parcursul literar) și mai târziu, după 1990, când regretatul George Pruteanu l-a întrebat de ce a semnat ”pactul cu Diavolul”: pentru că Dumitriu era intelectual dinainte de venirea comuniștilor la putere și altfel ar fi murit de foame.

Viața romancierului este chiar ea subiect de roman! A-i înțelege opera presupune a-i cunoaște și viața (întotdeauna mi-a plăcut psihanalizarea scriitorilor prin ceeea ce au scris!). Mai recent, Ecaterina Țarălungă de la revista ”Flacăra” i-a cercetat-o din interese bibliografice, cronologia din prefață are la bază în mare parte informații adunate de domnia sa, asta pentru ca orice cititor să-și facă o idee.

Mai demult însă, cu mult înaintea aceastei doamne care i-a luat (se pare) și ultimul interviu publicat, viața scriitorului, familia, trecutul, ce a spus, cu cine a vorbit și ce, ce a mâncat și unde, cât a cheltuit și orice altă intimitate i-au fost cercetate în detaliu într-o anchetă a Securității, după fuga lui în Occident, în 1960. Stă mărturie dosarul de la CNSAS în care fosta lui soție, mai vârstnică decât el cu un sfert de secol, scriitoarea Henriette Yvonne Sthal, a dat lungi explicații în fața organelor de cercetare.

În această anchetă era interesat direct chiar cel aflat atunci în fruntea Republicii Populare România – Gh. Gheorghiu Dej (Sursa: ineditul articol publicat de domnul George Damian, intitulat ”Petru Dumitriu într-o altă Cronică de familie. Scrisul de mână al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej” pe care vi-l recomand cu căldură pentru efortul specializat al domniei sale concretizat în plusul de informație care m-a ajutat a-mi întregi imaginea formată despre scriitor. Pentru a vă stârni, din aceste declarații consemnez numai faptul că Petru Dumitriu ”știa perfect franțuzește, perfect germana, bine de tot engleza, vorbea spaniola, italiana și conversa greoi dar amuzant cu sora sa Lila Dumitriu în latinește, limbă pe care dealtfel o citea absolut curent.”!).

Se pare că fuga lui Petru Dumitriu în Occident l-a consternat pe Dej, mai ales pentru că Petru Dumitriu era un intim al Puterii, juca tenis cu demnitarii comuniști și poseda, fără putința de tăgadă, poziția de lider în domeniul culturii. O trădare a încrederii lui Dej la fel de mare ca și cea care a fost în cazul cuplului Ceașescu – fuga neașteptată în America a generalului Pacepa (un om de vârf pentru Securitatea de stat, cum fusese de vârf Petru Dumitriu în alt domeniu, cel al culturii și, de ce nu, al propagandei, dacă ne gândim la romanul ”Drum fără pulbere” dedicat Canalului). Să fi fost motivul fugii o criză de conștiință?! Înclin să cred că DA, mai mult în cazul scriitorulului, care era un umanist, un om de litere, și mai puțin în cazul celui de-al doilea.

Dincolo de demersurile istoriografice, rămân talentul și opera. Ce este ”Cronica de familie”, dincolo de eticheta de roman de tip balzacian? Sunt o mulțime de fațete și, ca atare, mai multe răspunsuri posibile:

  • o scriere vastă despre familie și relații de familie, un studiu în acest sens pe cazul Cozienilor, familia unor boieri moșieri, nici mai răi și nici mai buni decât alții din timpul lor, scriitorul nefiind nici pe departe tendențios în prezentarea lor, așa cum a fost acuzat, pentru a fi în ton cu directivele politice ale vremii sale. El este numai realist și pe alocuri malițios în portretizarea personajelor sale, profund umane și autentice în patimile lor, pentru că, în fond, toți erau oameni, stăpâniți fiecare de patima lui:
  • patima de a-și răzbuna iubirea naivă, prin manipularea altora, care revine Davidei Cozianu în partea I intitulată ”Davida”. Culmea este că Davida își găsește perechea și totodată ”nașul” în persoana unui alt manipulator;
  • patima de a-i dresa pe cei mai grozavi bărbați ai prezentului și de a obține de la ei avantaje prin sex, la Cleopatra Cozianu în ”Copilării”;
  • patima de a avea pământ mai mult, în detrimentul vechii obști a țăranilor, la fel de veche ca și neamul Cozienilor, care aparține lui Eustațiu Cozianu în ”Poziția astrelor”;
  • patima de a conduce pentru a nu fi condus, îl stăpânește pe Bonifaciu Cozianu în toate acțiunile sale ca politician de frunte, în ”Viața lui Bonifaciu Cozianu”;
  • patima de a-și atinge scopurile prin intrigi, din umbră, caracteristică lui Lăscăruș Lascari în ”Davida” și ”Copilării”, un remarcabil prototip de Guvernator al Băncii Naționale, la partea asta am avut niște revelații și satisfacții personale pe care mă rețin a vi le dezvălui, mai ales atunci când am citit fragmentul acesta: ”Lăscăruș a fost unul din guvernatorii Băncii Naționale. S-a vorbit mult despre figura enigmatică și sinistră a lui Eugeniu Carada, care conducea din umbră ”Oculta”, directoriu ascuns al partidului liberal. Dar Carada nu era decât o copie ștearsă a grasului și verzuiului Lascăr Lascari, inspiratorul livid al multora din manevrele politice ale liberalilor în anii aceia, astăzi de mult uitat, pe atunci aproape neștiut, dar cu atât mai puternic.”
  • patima de fi în centrul atenției, în tinerețe și, spre finalul vieții, de a trăi cât mai mult și mai deplin, în ciuda potențialilor moștenitori, care a mânat-o pe Sofia Cozianu, în ”Davida” cu continuare în ”O călătorie de plăcere”;
  • patima de ”a vâna” moștenirea în detrimentul celorlalți, în cazul lui Mihai Vorvoreanu în ”O călătorie de plăcere” și a Elenei Vorvoreanu în ”Bijuterii de familie”.

Dintr-o mișcare elegantă și bine dirijată de conducere a narațiunii (și aici se vădește superioritatea stilistică a scriitorului!) se succed rapid dialoguri, gesturi, reacții, gânduri ale Cozienilor, desfășurate în decorul detaliilor de epocă – imobile, trăsuri, mobilă de lux, veșminte, detalii care abundă dar nu sufocă nici personajele, nici firul epic. Toate aceste manifestări își trag seva dintr-o caracteristică comună a personajelor, mai mult sau mai puțin vizibilă, care le alimentează patimile: atotputernica trufie boierească.

Dacă Ion Vartic asociază ”Cronica de familie” cu ”un veac de singurătate boierească” și vede în colecția de personaje, guvernate de mândrie, un bestiariu (o trimitere indirectă la romanul lui Gabriel Garcia Marquez), lectura de față m-a făcut să mă gândesc, mai degrabă, la o altă asociere, mai apropiată de spațiul geografic european și mai lipsită de exotismul operei scriitorului latino-american. Mă refer la asocierea cu romanul ”Bâlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, bazându-mă mai ales pe rezultatul patimilor enumerate, care este ivariabil o deșărtăciune evidentă în toate cazurile, dintre care cel mai spectaculos mi s-a părut episodul ”Viața lui Bonifaciu Cozianu”, eroul ajungând ministru de război în guvernul format pe timpul regelui Carol I și al prințului moștenitor Ferdinand. Cronologic vorbind, timpul volumului I se încheie cu momentul represiunii răscoalei țărănești din anul 1907.

Este o ficțiune istorică care realizează un uriaș arc în timpul istoric românesc, de o amploare și detaliere record în literatura română, un uimitor curs de ”istorie națională aplicată” (ca să-i spun așa) care prinde viață odată cu cele 320 de personaje ale sale, din care unele sunt episodice și traversează scena numai pentru a arunca, în treacăt, o bârfă cu miez din care aflăm, de pildă, cu cine i-a conceput Cleopatra Cozianu pe trei din copii săi, în timp ce soțul ei, Eustațiu Cozianu, astrolog și astronom amator, era prea absorbit de ”poziția astrelor” pentru a sesiza aventurile extraconjugale ale nevestei sale.

În comparație cu romanul mai demult citit și citat al Gabrielei Adameșteanu – ”O dimineață pierdută” pe care l-am lăudat la vremea lui, pentru că încerca să realizeze o breșă în trecutul istoric până în timpul Bucureștiului antebelic, din perioada premergătoare Primului Război Mondial, scrierea lui Petru Dumitriu este mult mai dinamică, mai izbutită ca atmosferă și documentare. Raportul dintre cele două romane este ca zborul unui albatros față de zborul unei vrăbii.

Istoria aplicată este urmărită în timp pe ramurile arborelui genealogic al Cozienilor, începând cu generația de după 1848, mai precis din timpul Principatelor Unite, rădăcinile lor fiind mai vechi cu cel puțin două secole față de momentul de început al romanului:

”În hârtii de vânzare și de cumpărare de moșii din vremea principelui Constantin Brâncoveanu se ivește întâia oară neamul unor Cozieni, numiți așa nu după Cozia de sub munte, unde e mănăstirea de pe malul Oltului, ci după o Cozie din ținutul dealurilor dintre București și Târgoviște. Cozia era moșia lor atunci; în hrisoave e vorba despre o jupâniță Davida, de un Mihail, de un Grecea Cozianul și apoi de alții, urmași ai lor, care au stăpânit Cozia, adăugându-i moșia Gârla, moșia Slobozia Veche, moșia Dârdori și altele; nepoții și strănepoții acestora au cumpărat pământuri în câmpie, la Tătaru și alte sate pe care le-au umplut cu țărani bulgari.(…) Manolache Cozianu a murit lăsând o faimă de nemaipomenită zgârcenie, dar și cinci mii de pogoane la Cozia, opt mii la Dârdori și așa mai departe, încât pe la 1850, fiu-său Alexandru a dărâmat casele din ulița Culmea Veche, a tăiat castanii bătrâni din curte și a zidit o casă potrivită cu marea lui avere, bine cunoscută de importatorii de grâne englezi cu agenții în porturile dunărene.”

În partea I intitulată ”Davida”, domnitorul Cuza este amintit indirect în dialoguri, drept Domnul care provine din rândul revoluționarilor pașoptiști și care, în dauna intereselor Cozienilor, împărtășea vederile liberale privind înfăptuirea reformei agrare, subiect de aprige dispute în Cameră între liberali și conservatori, aceștia din urmă grupându-se în jurul apărătorului lor, Șerban Vogoride, mereu prezent în salonul ținut de Sofia Cozianu, soția lui Alexandru Cozianu, în casa familiei din Culmea Veche:

”Casa aceasta, care există și azi, era în fundul unei curți pietruite, cu zăbrele înalte de tuci încoronate cu vărfuri aurite în chip de suliță. De o parte și de alta a fiecăreia din cele două porți cu grilaj de fier forjat erau felinare mari, împodobite cu frunze și flori, de asemenea de fier. Trăsurile intrau pe o poartă și ieșeau pe cealaltă; se opreau la peron, la piciorul scării ovale cu multe trepte, care duceau sus, la unicul etaj al clădirii. Înăuntru era o anticameră, iarăși trepte și un salon mare cu ferestre de la podea până la tavan, împărțite în multe ochiuri pătrate și încoronate cu arcade a la francaise; într-o latură, două saloane mai mici, o sufragerie și o bibliotecă în cealaltă, căci Alexandru Cozianu era om citit, care învățase la Paris și supsese din cărți o trufie la fel de mare ca zgârcenia lui taică-său. Această trufie înșirase pe pereți portrete apocrife ale serdarilor, logofeților și episcopilor din neamul lui, pictate de Theodor Aman; această trufie înșirase în salon canapele și fotolii din tapiserie de Aubusson, cu picioarele răsucite, acoperite cu trandafiri și ghirlande cioplite în lemnul suflat apoi cu aur din ducați și ludovici. Aceeași trufie lipise de pereți scrinuri pântecoase din lemn de trandafir, încrustate cu flori și figuri din alte esențe scumpe, atârnase trei policandre uriașe de cristal în salonul cel mare și pusese în colț o harfă și un pian de o formă ciudată, care apoi n-a mai fost repetată de fabricantul cu numele gravat sub capac: Gaveau, furnisseur de S.M. l’Empereur. Pereții erau căptușiți cu mătase cu flori în salonul cel mare, cu catifele în cele mici, cu cărți în bibliotecă și cu stejar în sufragerie, unde mâncarea venea pe tăvi din bucătăria aflată jos, în curte, în casele slugilor, alături de grajduri și de remiza trăsurilor, clădiri văruite și cu acoperișuri strâmbe din șindrilă, rămase încă de la casele vechi.”

După așa o descriere, și după o asemenea forță epică care animă personajele, deși știu că este vorba despre o ficțiune istorică, eu tot mă întreb, iscodind părțile mai vechi ale Bucureștiului, oare care ar fi putut fi casa Cozienilor din Culmea Veche descrisă aici. Voi ce părere aveți?!

Petru Dumitriu – Cronică de familie
Petru Dumitriu – Cronică de familie

7 COMENTARII

  1. ”Pactul cu diavolul” l-a semnat și Sadoveanu, și uite că a fost mereu și se află și astăzi în programele școlare. E drept că nu se mai găsește în librării, editurile nu îl mai tipăresc din cauza unul strănepot vitreg care își revendică drepturile de autor, fără a putea să demonstreze convingător că i se cuvin. Totuși, a blocat tipărirea operelor lui Sadoveanu, căci editurile se tem de o eventuală reușită a demersurilor sale. AȘA se scrie istoria. Din cauza lui, s-ar putea ca generațiile următoare să nu mai aibă de unde citi faimoasele scrieri.

    Din nou o recenzie perfectă și convingătoare, Antoaneta ! Felcitări !

    • @Zina: Spre deosebire de Sadoveanu, Petru Dumitriu a fugit din țară în Occident în 1960, după ce obținuse recunoaștere artistică și funcția de director al celei mai mari edituri naționale. Ceea ce era un afront teribil pentru regimul care îi acordase aceste lucruri, fiind considerat trădător, așa cum erau considerați toți cei care fugeau din țară. A avut o istorie interesantă acest autor despre care nu am știut nimic, fuga lui a avut loc cu ceva înaite de a mă naște, după care nu a mai fost promovat. Cât despre drepturile de autor ale lui Sadoveanu, am citit știrea anul trecut. Scrierile lui mi-au plăcut mult de tot încă din copilărie, un foarte mare povestitor care a așezat ținuturile moldave la limita dintre legendă și istorie. Înțeleg că trebuie să-i păstrăm cu grijă cărțile, cele existente în bibliotecile private și cele publice! În cazul lui Dumitriu, este interesant că a lăsat prin testament drepturile de autor pentru ”Cronica de familie” (publicată și la edituri prestigioase din Franța și Germania) ultimei sale iubite, o nemțoaică cu 10 ani mai tânără, alături de care și-a trăit ultimii ani. Așa scrie pe coperta interioră : ”Copyrigt text – Francoise Mohr”.

    • @coffee: așa este, despre literatura romană se scrie mai puțin în articolele de pe bloguri. Pare a fi o nedreptate, nu-i așa?! reeditările unor clasici ai noștri, cum ar fi ”La Lilieci” de Marin Sorescu și acum ”Cronică de familie” de Petru Dumitriu mi-au oferit clipe plăcute, spre surpriza mea! M-a entuziasmat descoperirea, Petru Dumitriu având un stil realist, ușor malițios-incisiv care mie îmi place, la fel de mult ca și autenticitatea atmosferei. Criticii săi spun că pentru asta de mare folos i-a fost relația sa, ce a durat decenii, cu Henriette Yvonne Stahl. Cică așa și-ar fi ”procurat” toate detaliile de vestimentație, mobilier, maniere, bârfe și mondenități ale epocii. Un roman care a realizat o frescă istorică de mare anvergură temporală, așezat acum de critica literară alături de ”Cel mai iubit dintre pământeni” al lui Marin Preda (dintr-o mare celebritate literară a zilei, după fuga sa, PD a ajuns un scriitor uitat pentru generațiile mai noi). Merita să fie plasat mai bine cel puțin pentru anvergura demersului de reconstituire istorică și pentru eleganța stilului (poveștile sunt mult diferite, ca perspectivă și personaje). O să-ți placă, are nerv! Promit să scriu curând și despre volumele II și III.

  2. O carte absolut mnunata. Sunt in asenimentul tau, nu credeam sa mai descopar ceva in literatura romana care sa ma impresioneze. Dupa Rebreanu, Preda sau Porssena nu prea mai gasisem nimic rascolitor. Scrieri frumoase si cam atat. Biblioteca pentru toti mi l-a adus insa pe Cezar Petrescu cu a lui Intunecare: impresionanta carte! Iata insa ca, spre surprinderea mea, l/am descoperit pe Petru Dumitriu, un scriitor de care pana mai ieri nici nu auzisem.
    Cronica de familie este fabuloasa, cea mai frumoasa carte romaneasca pe care am citit-o pana acum. Un om si o opera de senzatie…

    • @Cristina: Bun venit pe site! Ma bucur ca tu imi confirmi sentimentul unei revelatii literare, m-am temut ca exagerez! Plus ca au fost unii care m-au pus la punct, ca ii stiau opera lui Petru Dumitriu demult (asta pentru ca s-au nascut mai devreme). Pentru mine si timpul la care ma raportez eu ramane cea mai mare si placuta descoperire de acum, si am expus o parte din motivele despre care situez aceast roman la superlativul literaturii noastre.
      Opera lui parea a fi ingropata cu buna stiinta undeva in trecut (pe motive politice, legate de fuga scriitorului in strainatate) si pierduta pentru iubitorii de literatura romana. O carte valoroasa, la care am apreciat intr-un registru echilibrat, tinand cont si de contextul epocii in care a fost scrisa, incat si-a pastrat valoarea (si) de marturie autentica, pe langa «greutatea» stilului, fara cusur. Laudabil demersul colectiei «Biblioteca pentru toti» de a recupera astfel de valori reale! Abia astept sa citesc si «Intunecare» de Cezar Petrescu, cred ca este remarcabil ca fresca sociala, am auzit eu ceva…

Leave a Reply to Coffee Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here