Octav Dessila – Iubim

3
297

Așa cum mă confesam recent Dameidepică într-un mesaj pe Facebook, cred am făcut exces de răbdare și acum mă mir cum am reușit să termin lectura romanului ”Iubim” de Octav Dessila, adică trei volume destul de măricele, în ediția promovată de Jurnalul Național din colecția de literatură românescă ”Biblioteca pentru toți”. Aceeași colecție care mi-a rezervat revelația literară a romanului ”Cronica de familie” de Petru Dumitriu. Tot în trei volume, dar cu totul altceva…

În interviurile epocii sale, Octav Dessila se declara rebel și neasemenea altui scriitor dinaintea sa. Cu toate acestea, stilul lui Dessila, deși filtrat, are ceva din Ionel Teodoreanu – prin folosirea metaforei în descrierea cadrului acțiunii – orașul Iași, podgoriile de la Cotnari, domeniul boieresc al vechii familii Balș; și ceva din Mihai Sadoveanu – prin evocarea nostalgică a trecutului Moldovei feudale. Pentru aceasta l-am răbdat, defrișând pagini întregi de discuții oarecum sterile, în care vorba se întinde precum șerbetul și înțelegi pe deplin sensul regionalismului ”taifas”. Personajele principale stau de vorbă și despică firul în 14 și multipli de 14, cu o căutare exagerată a vorbei spirituale atât în bârfele de la Biroul nr.2 (cum denumeau ieșenii anturajul lui Gheoghiță Mărza, viceprimarul orașului) cât și în discuțiile de la masa soților Boian, boieri de viță veche din Iași unde sunt invitați Neculai Brateș, scriitor și profesor universitar și prietenul său, Stejărel Racotă, ultimul descendent al unei ilustre familii boierești, cele din urmă fiind presărate cu numeroase citate latine și udate din belșug, ca la orice casă cu blazon, cu vinuri vechi de Cotnari – așa zisele ”colbăite” în limbajul locului.

Narațiunea se derulează lent, cel puțin cât timp eroii noștri n-au părăsit Moldova. Ei rămân aici în volumul I, la finalul căruia intervine decizia Danei, frageda odraslă a Boianilor, cea mai frumoasă fată din Iași și cea mai bogată fată din Moldova, de a deveni logodnica lui Neculai Brateș. Dragostea ei este alimentată de prietenia dintre tatăl ei și profesor, dar mai ales de lecturile romanelor lui Neculai Brateș pe care le așează la baza unei uniuni intelectuale și spirituale cu acesta, sfidând diferența mare de vârstă și insistențele unui alt personaj, de vârsta ei – Alexandru Cudalbu, care îi dădea târcoale.

Fără ezitare, fiind încă elevă la liceul ”Doamna Anca”, Dana îl cere de soț pe profesorul universitar Neculai Brateș, cererea ei fiind formulată clar într-o scrisoare, iar profesorul, la cei 42 de ani ai săi, deși are afecțiune pentru tânăra fată, se consideră din start foarte bătrân pentru ea. Dezbaterea de ordin moral, de a accepta sau nu dragostea Danei și tinerețea ei, cu riscul unor posibile regrete ale Danei când ea se va maturiza și multe alte argumente și contra-argumente sunt subiectul unor interminabile discuții, începute pe ocolite și duse la subiect cu greutate, purtate de profesorul Brateș cu singurul care îi putea înțelege frământările, Stejărel Racotă, prietenul său de încredere, într-un separeu din grădinile de vară care făceau parte din farmecul și intimitatea Iașului (și din oferta cărora nu lipsesc fripturile ”vrăbioare” și stropite din belșug de alte vinuri ”colbăite” cu care se delectează cei doi prieteni).

Față de romanul de față am avut răbdarea cuvenită poveștilor de odinioară, stilul său este construit pe o sumedenie de detalii, precum și pe o ”horbotă” de vorbărie asigurată de dialoguri prea complicate și chiar demodate pentru cititorul modern din cauza abuzului de metaforă, folosită în exces probabil cu scopul de a convinge și personajele și cititorul de existența și consistența legăturii dintre Dana Boian și Neculai Brateș. Cu toate aceste neajunsuri, răsplata răbdării constă în reușita romanului de a transpune în timp, de a crea breșa temporală, fiind izbutit în ce privește autenticitatea imaginii și credibilitatea personajelor. Acestea au cusurul că vorbesc mai mult ca într-o piesă de teatru, în detrimentul acțiunii și dinamicii romanului, iar campionii sunt, de departe, cei doi prieteni, Brateș și Racotă cu lungile discuții pe teme de genul ”ce-a fost și ce va mai fi”. (Ei îmi amintesc de doi foști colegi de serviciu care reușeau să vorbească împreună și apoi separat, la telefoane, cam 7 ore din 8, pauza de o oră fiind alcătuită din durata adunată a pauzelor sporadice în care își dregeau vocea… performanța lor a indus amuțirea tuturor femeilor cu care au lucrat în echipă, inclusiv subsemnata, căci nu mai reușea să strecoare o vorbă în debitul lor verbal de-a dreptul impresionant!)

Bineînțeles, astăzi nu mai miră pe nimeni o diferență de vârstă de 20 de ani între parteneri, dar la vremea aceea ea a făcut să clocotească mediul conservator al Iașului, unde alegerea Danei părea o sinucidere a tinereții ei.

Pe undeva, am privit romanul ”Iubim” ca pe o cronică moldavă de epocă, ușor prăfuită. Ea evocă vremea când, ajunși la vârsta de 42 de ani, intelectualii se lamentau că intră în descompunere iar dovada erau firele de păr rămase în cadă … așa Brateș trage concluzia că vai, cât de multe celule mor! – toate astea într-o discuție de te doare capul, lungă cât o zi de post, purtată cu nelipsitul Stejărel. (Se pare că, înainte de epoca inaugurată de Freud&Jung, discuții de genul acesta, despre trup și suflet, se purtau numai cu prietenii de încredere; ulterior specia lor a dispărut, făcând loc industriei cabinetelor de scotocit cotloanele sufletelor, contra cost, de către psihologi și psihanaliști.)

Poate acest ”Iubim” s-a dorit un roman psihologic, de aici acele discuții în care personajele își destăinuie totul, fără reținere, sau analizează pe toate fețele orice mică schimbare! Cum ar fi discuția dintre cei doi soți Brateș – prin volumul II, în care Dana îl convinge pe domnul profesor să schimbe anacronica sa lavalieră (pentru care, la Iași, eleva Dana avusese un adevărat cult!) pe o mai modernă cravată, cu ocazia mutării la București. Mutarea aceasta nu a fost dorită de profesor, fidel prieteniei sale cu Racotă dar mai ales loial Iașului care este aproape un personaj în roman prin analiza fină pe care scriitorul i-o face, ca mediu. Și aici are o bilă albă de la mine, vizitându-l prin anii 90 recunosc că am remarcat atmosfera sa patriarhal-idilică, cu atât mai pregnantă în evocarea realizată de Octav Dessila la momentul anului 1937, atunci când, de pildă, una din arterele sale principale – strada Carol, era descrisă astfel:

”Pe strada Carol a Iașilor, nu e tocmai ușor pentru femei să-și evidențieze frumusețea. Strada Carol e strada tinereții. E strada căminului de studente și strada celor mai multe Facultăți. Strada Carol e a tinereții cum e Jockey-Clubul al reumatismului și al astmei. Tot ce are Iașul și Moldova mai tânăr, pe strada Carol clocotește. Cârdurile gălăgioase ale studentelor îi imprimă până și noblețea feminității lor. pentru că nu e o stradă mai feminină în Iași ca strada Carol. Așa fiind, se înțelege de la sine de ce nu e prea ușor să-și pună la vedere femeile frumusețea pe această stradă. Când la tot pasul te înfruntă tinerețea în mii de exemplare și când pe aceeași sută de metri poți întâlni nasul în vânt alături de cel coroiat, cosițele inelate în rând cu cozile înnodate, piciorul cu șolduri înalte pășind voinicește și în același ritm școlăresc cu semnul său mai feminin încărcat, desprinderea unei femei din gloată e foarte grea.

Trebuie să fii mult prea frumoasă ca să poți trece triumfătoare pe strada Carol. De o frumusețe care împrăștie panica până și în cetatea frumosului. Or, Dana Boian era dintre acestea. Se opreau în loc și nasul în vânt ca să-l admire pe al ei, drept ca o linie și cu un ușor bont pe mijloc, și cosițele ce jinduiau galben după dezmățul mai mult decât artistic al răzvrătitelor ei șuvițe arămii, și piciorul cu șolduri lungi și cu unduiri feminine, vădit gelos pe linia fără de greșeală a picioarelor Danei. Se opreau fiecare, oricine ar fi fost, și din gura fiecăruia se auzea smuls de admirație, în șoaptă sau mai tare: Dana Boian; frumoasa Dana; fata lui Costăchel Boian; Dana.”

În schimb, mutarea la București era dorită de Dana, din vanitate, pentru a-și purta și acolo frumusețea în triumf, pe bulevarde și la Șosea, la brațul unui romancier celebru și la București – soțul său. Dorința ei de a schimba la soț lavaliera cu o cravată – să fie oare un semn că au apărut deja probleme în Paradis?!

Pe lângă neverosimila frumusețe, Dana mai posedă și darul inteligenței, exact pe tiparul eroinelor romantice, cu calități excepționale puse în situații excepționale. Dar oare îi va fi de ajutor inteligența atunci când loialitatea sa față de soț se va confrunta cu admirația fățișă, chiar obraznică, a bucureștenilor, cu ofertantele divertismente din Capitală, cu alergarea de la croitoreasă la modistă, de la un ceai la un bridge, toate încununate cu ocazia de învața călaria și de participa cu pasiune la un concurs ecvestru foarte monden și popular, care îi vor aduce faimă și valuri mai mari de admirație?!

Iată o dilemă morală și un pariu pe durabilitatea iubirii (într-o căsnicie întemeiată pe alegerea deliberată a apropierii în spirit, așa cum se pretindea a fi încă de la început însoțirea Danei Boian cu Neculai Brateș). Pentru mine intriga romanului constă în acest pariu între loialitate și trădare, și constituie un plus, pe lângă autenticitatea sa în evocarea atmosferei Interbelicului. Pentru a echilibra balanța cu evocarea Iașului, un ultim citat adaugă ceva semnificativ despre provocările metropolei și despre bucureștenii anului 1937:

”Odată i-a spus Frere Culai că sunt cam obrăznicuți domnii de la București. A constatat și aceasta, nu neobrăzându-se față de ea, ci din ținuta lor toată, mișcare și vorbă, nesupravegheate deloc. O lăbărțare vecină cu indecența. Un voit fel de a fi, punte pe care ușor să se poată strecura cuvântul necuvinței și ademenirile spre stricăciunile vieții.”

Prin ”Iubim” cred că Octav Dessila încearcă să spună la modul complicat și în lungul a trei volume, ceva extrem de simplu și etern valabil. Anume că, dincolo de dezamăgiri sau eșec, iubirea pune în mișcare totul: soarele și ceilalți aștrii. De aici și titlul care cuprinde generoasa conjugare, la persoana a I-a plural, a verbului ”a iubi”: iubim. Noi toți ne asumăm acest sentiment căci iubim chiar dacă:

  • comportă riscuri,
  • nu putem prevede totul,
  • ne temem de schimbări,
  • nu avem de la început, la pachet, toate răspunsurile la întrebările și incertitudinile noastre. (Numai trecerea timpului ne va aduce aceste răspunsuri. Cu surprizele aferente.)

Pentru că descrie vremurile interbelice relativ tihnite, cu cârciumile pitorești ale Iașului și podgoriile de la Cotnari, recomand lectura romanului în vacanță, de preferat într-un sejur all inclusive, lungit într-un hamac. În asemenea condiții, eu am pus în bagaje, neinspirată, o carte a cărei acțiune se petrecea în timpul celui de-al doilea Război Mondial: ”Hoțul de cărți” de Markus Zusak. Să-mi fie învățătura de minte!

 

Octav Desilla – Iubim
Octav Desilla – Iubim

3 COMENTARII

  1. Din nou ai dreptate, Antoaneta ! Se reține pentru vacanța de iarnă ! 😀 Dar știi că acum vreo trei săptămâni pusesem ochii pe cele trei volume ?! Ce coincidență…

    • @Zinna: Ah, în recenzii încerc să țin cont de toate aspectele, pozitive și negative. Mă pun în locul unui potențial cititor care ar întreba: De ce să citesc eu cartea asta? Merită? Ce stare de spirit este necesară? Ce stare de spirit îmi va da lectura asta? Sunt ca un degustător de cărți – spun așa sub inspirația romanului lui Dessila, mai ales că episoadele vizitelor la Cotnari fac deliciul unui oenolog! Minusul major este meteahna discursului rostit copios cu orice ocazie (eu una nu prea l-am gustat) de mare întindere și destul de întortocheat ca mesaj (cred că este specificul epocii când exprimarea intelectualilor era voit prețioasă) încât mă întrebam la un moment dat de ce autorul nu a preferat să scrie o piesă de teatru. Dar nici așa nu ar fi mers, că-i adormeau spectatorii în sală! Oricum, personajelor le place să vorbească, nu glumă! Anacronic de mult, în comparație cu stilul expeditiv al vremurilor de azi… Ca plus, dacă ai răbdare vei regăsi bine conservat farmecul stilului de viață din perioada interbelică la Iași, versus București.

  2. Nu sunt de acord cu criticile aduse acestui roman. Poate sunt eu mai naiva dar pe mine m-a incantat cu adevarat. Are intr-adevar ceva din dulceata lui Sadoveanu. Nostalgia aceea a Moldovei medievale am simtit-o chiar si cu inima mea de ardeleanca. Discutiile interminabile,limbajul incarcat de metafora a personajelor, chiar a fetelor de liceu a fost pentru mine o binecuvanta evadare din grotescul realitatii unei tari in care cultura e un moft.. Cartea aceasta ,cu atmosfera ei livresca mi-a daruit speranta . Ca nu suntem o natiune pierduta. Ca nu exista numai Gheorghita Marza ,incult si semidoct. Ca mai exista oameni a caror suflet are comori de oferit. Probabil scrierea romanului a fost si pentru autor o evadare din realitatea oribila a razboiului. Pentru un suflet obosit de vulgaritate si de circul monden al Ronaniei de azi, romanul acesra este o binecuvantare.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here