Cabana Moţilor

0
292

Consultând o listă cu obiectivele turistice ale României, de această dată am ales judeţul Cluj şi un ţinut istoric din nord-vestul acestuia – Ţara Moţilor, o “ţară de sus” deoarece se întinde pe crestele Munţilor Apuseni. Cu o altitudine mai redusă în comparaţie cu culmile abrupte ale Meridionalilor, Apusenii au permis prezenţa umană cu o locuire permanentă din cele mai vechi timpuri. Satele au gospodării răsfirate pe culmi, unele sunt ascunse discret printre pâlcuri de brazi. Terenurile neîmpădurite alcătuiesc un mozaic foarte zen, din parcele de culori diferite, unele sunt patrulatere galbene, cu fâneţe cosite, cu căpiţe, altele sunt încă verzi, unde pasc cai sau văcuţe.

Privind de aici, de sus, de la Cabana Moţilor, priveliştea văii şi a versanţilor Munţilor Gilăului e minunată, dar mai expresive decât cuvintele mele sunt imaginile surprinse de soţul meu. De aici de sus, de deasupra lumii, chiar dacă priveşti în aceeaşi direcţie, priveliştea nu este de două ori la fel, în funcţie de lumină, de soare şi de nori. De fapt, aici poţi fi cu capul literalmente în nori, fără să superi pe cineva…

Fiind aşa sus, am studiat norii şi, după descrierile date de dicţionarul de meteorologie, am recunoscut în prima zi, cu vreme senină, norii cirrus (în latină – coada iepii), nori de vreme bună, deoarece sunt foarte sus, în straturile cele mai înalte ale atmosferei. Au fost înlocuiţi, odată cu schimbarea vremii, de norii cumulonimbus, în formă de nicovală, cu baza plată şi multe etajele, pufoase şi pline de apă, povară pe care au revărsat-o într-o noapte când a plouat torenţial. După ploaie, dimineaţa, soarele a fost când vizibil, când nu, din pricina norilor cumulus, ca nişte bucăţi de vată, purtaţi de vânt… care au modelat lumina şi au dat diversitatea priveliştii, de care vorbeam mai devreme. Iar într-una din zile, priveliştea a fost îmbogăţită cu un curcubeu, deasupra munţilor. Pentru că ne găsim deasupra lumii, suntem implicit mai aproape de cer. Şi în noapţile senine, observând bolta înstelată, pot să spun că am avut Carul Mare la fereastră, atât de clar şi aparent atât de aproape încât aveam impresia că-l pot apuca cu mâna de oiştea sa, orientată în jos.

Când vremea a fost prielnică plimbării, am mers împreună la limita comunei Mărişel, la 6 km de cabană, prin Parcul Naţional Apuseni, declarat rezervaţie a biodiversităţii, până la crucea lui Avram Iancu, un monument ridicat în memoria unei bătălii purtate acolo de moţi împotriva trupelor austro-ungare. Crucea e simplă, din piatră, văruită alb şi poartă un scurt citat din discursul lui Avram Iancu, omul pe care moţii, oameni dârji şi semeţi ca şi munţii unde ei trăiesc, l-au recunoscut drept Crăişorul munţilor. Citatul este însufleţitor de memorabil, pot spune că merită o deplasare de 12 km (dus-întors) pentru o constatare. Aceea privind puterea cuvântului bine ales, mai ales dacă are audienţă largă. Fraza acea a fost, se pare, scânteia care a aprins focul revoltei. În altă ordine de idei, sunt puţin contrariată cu privire la regulile parcului, şi mai mult ale rezervaţiei. În Parcul Naţional Bucegi, unde am fost când am stat în Buşteni, deşi nu am făcut nimic interzis, am întâlnit un ranger (termen mai modern pentru pădurar) care ne-a făcut pe loc instructajul. În comparaţie cu ce am văzut aici, mai ales în ce priveşte vandalizarea pădurii şi prezenţa gunoaielor, nu pot decât să-i laud pe administratorii parcului din Bucegi pentru promptitudine, mai ales că ei se confruntă cu un aflux mai mare de turişti de week-end din Bucureşti, din care puţini au comportament eco.

Ce am văzut aici, în Apuseni, cel puţin în perimetrul comunei Mărişel, ar face pe cei de la Greenpeace sau alte organizaţii ecologiste mai radicale să facă lanţ uman în jurul copacilor. Pădurea arată bine ciopârţită, cu tăieri haotice chiar din margina drumului, sunt indicii care dovedesc că nu au fost tăieri planificate sau justificate de curăţarea pădurii de uscături. Pe marginea drumului, la tot pasul, sunt şi bucăţi de lemn abandonate, ca nişte resturi căzute din gura unei fiare enorme care a ales din pradă numai bucăţile mai bune, şi a mai lăsat resturi, pentru că oricum pradă este din belşug. Toate acestea aduc atingere cel puţin peisajului.

Cât despre gunoaie, parcă toată lumea care a trecut pe acolo a dorit să demonstreze că a avut bani de un croassant, de ceva la pet, pentru că ambalajele au rămas mărturie, poate pentru secole, dacă avem în vedere durata de degradare şi absenţa cuiva care să le adune până atunci, când vor dispărea pe cale naturală.

Se pare că numai vremea neprielnică mai protejează aici pădurea, pentru că în restul timpului, cât drumul este practicabil, chiar dacă nu eşti atent observi frenezia cu care se transportă pe şosea buşteni imenşi, cu orice mijloace posibile, de la atelaje cu un cal până la camioane de mare tonaj. Pădurea pleacă la fabrica de cherestea, şi în urma acestui trafic intens cu cherestea în zonă au apărut vilele cu termopane, imense şi colorate ţipător, pe fundalul versanţilor cu pădurea ciuruită de defrişări. Beneficiarii traficului cu cherestea nu vor fi scutiţi şi de alte consecinţe, deoarece “Masacrul pădurii din deal se va răzbuna pe gospodarul din vale”, aşa cum se arăta într-un articol din Jurnalul Naţional cu titlul “Viituri pe muchie de topor”.

În acelaşi sat cu vilele descrise mai sus am văzut şi case tradiţionale, acoperite cu şiţă, părăsite şi degradate. Abandonate, ca nişte carcase fară viaţă ale unor fiinţe odinioară frumoase şi mândre. Asta mi-a amintit de iniţiativa unor oameni de suflet din Bucovina care salvau case tradiţionale abandonate din zona aceea, multe din ele având peste 100 de ani. Acestea au fost recondiţionate fără a le schimba aspectul original (prin înlocuirea părţilor degradate de către meşteşugarii locali care mai cunosc tehnica construirii acestor case), dar nu pentru a fi donate Muzeului Satului Dimitrie Gusti. Odată refăcute, au fost amenajate în interior cât mai specific şi confortabil şi au fost introduse în circuitul turistic, cu succes mai ales la turiştii străini, mari “consumatori” tradiţii şi aspecte etno.

Revenind la ţinutul în care ne aflăm acum, aş povesti un pic despre gazdele noastre, respectiv locaţia sugestiv denumită Cabana Moţilor. Judecând la fel de imparţial ca şi cei care evaluează pentru Ghidul Michelin (mi-ar place mult jobul asta!), nu am reuşit să găsesc vreun cusur afacerii pe care ei o conduc cu hărnicie şi dăruire, de la bucătărie, adică mâncare, până la camere, adică cazare, generic vorbind. S-a dat mare atenţie detaliilor, pentru ca ambele aspecte să iasă foarte bine, şi chiar le-a ieşit pentru că fac cu drag ceea ce fac. Economic vorbind, nu pot să trec cu vederea că se pun în valoare resursele locale, inclusiv cele de hrană, pentru că i-am găsit în plină campanie a conservelor de iarnă – se lucra în schimbul de noapte la dulceţurile de afine şi merişor, fructele de sezon ale momentului. Nu în ultimul rând, sunt de apreciat pentru că sunt gazde discrete şi atente, aşa că, oricât de mofturos ai fi, tot ţi se va pune la dispoziţie ceea ce ţi se potriveşte.

Antoaneta Moga la Cabana Moţilor
Antoaneta Moga la Cabana Moţilor