Italo Calvino – Cărarea cuiburilor de păianjen

2

Copilăria în timp de război este o temă recurentă în literatură, dacă mă gândesc la cărțile citite mai demult, precum „Hoțul de cărți” de Markus Zusak (Editura RAO), „Trădarea” de Helen Dunmore (Editura All) și ”Mister Pip” de Lloyd Jones (Editura Trei).

Este o temă cu mare încărcătură emoțională pentru mine, pentru că părinții mei erau copii în timpul celui de-al doilea Război Mondial, care și-a pus pecetea pe primele lor amintiri. Cum era atunci? … i-am iscodit atât pe ei cât și pe bunicii mei, curioasă cum mă știu de când eram mică (Deh, era evidentă pasiunea pentru istorii de familie care a devenit, pe măsură ce m-am maturizat, pasiunea pentru istorie.) Doream să aflu cum a trecut ea, Istoria, peste oameni, sau oamenii prin ea (de la cei care i-au supraviețiut și au ajuns să povestească).

De data aceasta nu a trebuit să caut un bătrân care era copil atunci. Mi-a fost la îndemână cartea lui Italo Calvino care redă, la persoana a III-a, povestea lui Pin. El este puștiul italian care ”nu știe clar care este diferența între când este război și când e pace. De când s-a născut, i s-a pare că a auzit vorbindu-se întruna despre război, doar bombardamentele și ora stimgerii au venit mai târziu.”

Problema este că Pin nu este acceptat de copii de vârsta lui cu care ar vrea să se joace; aceștia nu-l primesc, deoarece ”copii nu-l plac pe Pin: el este prietenul oamenilor mari, știe să le zică lucruri care-i fac să râdă și să se enerveze, nu-i ca ceilalți, care nu-nțeleg o iotă din ce vorbesc adulții”. Se presupune că Pin știe despre lucrurile dintre femei și bărbați mai mult decât ceilalți copii din sat, fiind fratele Negricioasei, prostituata satului și singura lui rudă. Însă, dincolo de aparențe și de lipsa lui de repere, Pin mai are ascunsă în sufletul lui o fărâmă de inocență.

”Lui Pin nu-i rămâne altceva de făcut decât să se refugieze în lumea oamenilor mari, care-i întorc spatele, lumea adulților, care, totuși, e de neînțeles și distantă și pentru el ca și pentru ceilalți copii, dar îi este ușor să-i ia peste picior, cu pofta aia a lor de femei și cu frica de polițai, până când cei mari se satură și încep să-i ardă o scatoalcă peste ceafă”.

Pentru a fi acceptat în anturajul bărbaților rămași nemobilizați, el a deprins apucăturile lor: fumează și bea (deși nu-i face plăcere). Talentul lui îl impune – cântă cu patos în cârciuma satului cântecele deocheate învățate de la cei mari. În plus, Pin știe o sumendenie de secrete ale adulților, trăgând cu urechea pe sub ferestrele caselor din sat. Secrete pe care le dă în vileag, în replici acide atunci când sătenii îl fac codoș. Băiatul are o gură spurcată, vai!*

Pe de altă parte, nici adulții nu-l primesc în lumea lor, bărbații de la cârciumă îl manipulează profitând de încrederea lui iar Pin este isteț și observă că nu te poți încrede niciodată în vorbele lor:

”Pin s-a supărat pe Michel nu pentru că ar crede că a făcut un lucru urât, că e trădător. Îl enervează doar faptul că se înșeală de fiecare dată și nu poate niciodată să prevadă ce fac oamenii mari. El se așteaptă ca unul să gândească într-un fel, și când colo, gândește altfel, cu schimbări care nu se pot prevedea”.

Ca remediu la singurătatea și tristețea sa, Pin speră că într-o zi o să-și găsească un prieten, ”unul adevărat, care să-l înțeleagă și pe care să-l poată înțelege, și atunci o să-i arate lui și numai lui locul unde se află vizuinile păianjenilor. E o scurtătură bolovănoasă care coboară la pârâu, printre maluri de pământ și iarbă. Acolo, prin iarbă, păianjenii clădesc vizuini, tuneluri acoperite cu un amestec întărit de iarbă uscată; dar grozav e că vizuinile au portiță, făcută tot din ghemul uscat de iarbă, o portiță rotundă care se poate deschide și închide.”

Iar Pin alege acest loc numai de el cunoscut pentru a ascunde obiectul unui rămășag între el și sătenii de la cârciuma satului și care are legătură cu motivul pentru care Pin nu-l consideră pe nici unul vrednic de a fi prietenul lui.

Și băiatul continuă căutarea unui prieten din toate categoriile de oameni pe care îi întâlnește, aleator și cu lipsa de prejudecăți tipică copilăriei. Pe rând, Pin îi evaluează nepărtinitor, conducându-se după un instinct care-i ține loc de înțelepciune.

Ar putea fi prietenul lui din rândul nemților roșii la față, spâni și cărnoși? Se pare că nu, pentru că le jucase deja un renghi, de dragul sătenilor neserioși.

Atunci din rândul fasciștilor negri, osoși, cu chipuri albăstrii și mustăți ca de șoarece? Nu, pentru că nu-i chip să se-nțeleagă cu ei, ”gărzile îl trosnesc mereu, după care se apucă să glumească pe socoteala soră-sii.”

Ar putea fi din rândul Brigăzilor Negre? Nici nu apucă să se gândească la posibilitate că și primește o contraofertă mai tentantă din partea partizanilor. Iar dintre aceștia, care?! Pentru că lumea lor este foarte pestriță, Pin ar avea de unde să trieze.

Imaginea partizanilor lui Calvino nu este idealizată (deși scriitorul a făcut parte din Rezistență și timp de doi ani a luptat în Alpi). Ba este caricaturală, departe de o imagine eroică. În mijlocul partizanilor, Pin își va regăsi și folosi din plin spiritul de mahala, pentru a face pe bufonul și de a râde de toți, de la bucătar la comandant. Numeroase situații petrecute în tabăra partizanilor sunt tragico-comice; în ochii de copil ai lui Pin acestea devin spectaculoase și distractive, cum ar fi incendiul care le mistuie adăpostul, provocat tocmai din cauza comandantului care scapă prea multe vreascuri pe foc, cu ochii după singura femeie din detașamentul lui (!). Pentru că vorba unui alt partizan, Văru’: ”Toate relele sunt din pricina femeilor”.

În mijlocul acelei lumi sălbatice, încărcată de ură și violență, va găsi Pin un prieten adevărat căruia să-i dezvăluie secretele lui, nu pe ale altora?! Cel mai bun răspuns vi-l oferă cartea, primul roman al lui Italo Calvino, printr-o poveste spusă cu simplitate și care antrenează o sumedenie de caractere, stări de spirit, gesturi, decoruri, întâmplări, în Italia fascistă, în plin război mondial.

Italo Calvino – Cărarea cuiburilor de păianjen
Italo Calvino – Cărarea cuiburilor de păianjen

* îmi fac datoria de a sesiza un limbaj cam vulgar, echivalent cu un minus pentru cititorii mai sensibili.

2 COMMENTS

  1. Ce mai contează limbajul vulgar dintr-o carte, când televiziunile ne ”răsfață” de mai multe zile cu discuțiile aproape explicite dintre proxeneți și clienți, dintre prostituate și clienți, etc….
    Cartea pare a fi interesantă, păcat că am din ce în ce mai puțin timp pentru a citi altceva decât literatura pentru blog. Am să distribui pe rețele articolul, poate că o vor citi alții.

    Zi frumoasă !

    • @Zina: Replicile lui Pin sunt puțin cam vulgare, el este un obraznic cu adulții – un copil batran cu o limba ascutita și foc de isteț, ironizând apucăturile adulților!
      Ar fi trebuit să precizez că nu sunt cuvinte explicite, chiar dacă este el fratele unei prostituate!
      Cartea este foarte frumos scrisă, are dinamică, are logică, sunt unele situații amuzante… de remarcat spiritul de aventură al eroului, pentru că este o adevărată aventură să-ți găsești un prieten adevărat în vremuri tulburi!
      Partizanii sunt niște figuri pitorești, iar toată povestea cu un final neașteptat este densă, fiind comprimată într-un volum relativ mic de pagini, dacă ai puțin timp chiar merită.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here