Ralph Ellison – Omul invizibil

3
468

Despre acest roman social pot spune că m-a impresionat mai mult decât mi-a plăcut. Asta pentru că, așa cum am mai afirmat pe acest blog, poveștile au puține șanse să fie nou-nouțe, cu un subiect despre care nu ai mai auzit vreodată și care te iau prin surprindere. Marele șarm este felul în care este spusă povestea despre discriminare și ambiții spulberate. Ralph Ellison are darul de a uimi cititorul în acest fel, prin descrierea unor situații aflate la granița dintre realitate și metaforă. Este o literatură de tip border-line, care nu promite nicidecum că are rolul unui spa. Ceea ce poate să facă, și reușește deplin, fiind o literatură adevărată și valoroasă dincolo de trecerea timpului și indiferent de prejudecățile de orice fel, este să aducă la suprafață lucrurile intime din viața cititorului.

”Fiind invizibil și lipsit de substanță, o voce fără trup, ca să zic așa, ce altceva puteam să fac? Ce altceva decât să încerc să vă spun ce se întâmpla de fapt când ochii voștri priveau prin mine? Și iată ce mă înspăimântă: cine știe dacă cumva, pe frecvențele cele mai joase, vorbesc în numele vostru?”

Este ultima frază din roman care vine ca o pecete. Că și eu, și tu am fost cel puțin o dată în viață asemeni eroului principal, un personaj nenumit (pentru că deși are un nume, nu-i ajută din moment ce nu-l cunoaște cine trebuie!) care nu contează pentru că are și el acolo, niște drepturi pe hârtie, dar prejudecățile și faptul că este un Neica-nimeni, un oarecare, îl împiedică să se bucure de acele drepturi și în realitate, drepturile lui rămânând litera moartă a legii (de fapt, un tuș uscat pe o hârtie care devine maculatură) departe la ani-lumină de spiritul ei, al legii (asta dacă legea a avut vreodată așa ceva!)

Uneori regret că literatura, spre deosebire de film, ține de o zonă a intimității, pentru că citești, te amuzi și te întristezi de unul singur. Experiențe pe care romanul de față ți le oferă, de la o extremă la alta, ca într-un montaigne-russe. Motiv pentru care cartea asta ar merita o recenzie ca un trailer de film, cu secvențe aleatoare și rapide, fără o legătură aparentă între ele, ca piesele unui puzzle pe care le va asambla apoi cititorul prin lectura provocatoare ca dinamică și relief social, reușind să îl pună pe gânduri și trezind îndoieli: chiar a fost așa sau este doar metaforă?!

A fost așa sau este o metaforă faptul că eroul nostru, un tânăr absolvent de liceu, cu reale calități oratorice, participă la o bătăie cu un singur câștigător, care are drept premiu o bursă de studiu la o universitate americană din Sudul care a cunoscut abolirea sclaviei abia de două generații?! Asta pentru că el se bate cu alți colegi negri, într-un spectacol sângeros și lipsit de orice reguli și fair-play, spre delectarea notabilităților – ”toată lumea bună era acolo: bancheri, avocați, judecători, doctori, comandanți de pompieri, profesori, negustori, ba chiar și unul dintre pastorii mai mondeni”. Toți acești cetățeni albi, bogați și chipurile mai civilizați sunt excitați și amuzați la culme, ca odinioară patricienii romani la luptele de gladiatori – ei privesc cum băieții adunați pe ring într-un grup compact și legați la ochi își împart pumni, călcându-se în picioare, care pe care, pentru a dobândi o șansă la un trai mai bun.

Privită ca metaforă, aici am recunoscut luptele intestine, pârele și abuzurile dintre colegii de la ultimul loc de muncă – toți niște negrii mititei – pentru a ieși în fața șefilor care instigau luptele prin aplicarea străvechiului dicton ”dezbină și stăpânește”. Asta este amintirea pe care mi-o aduce la suprafață primul capitol, destul de derutant la prima vedere… un răspuns afirmativ, la întrebarea eroului care, da, vorbește și în numele meu, pe frecvențele cele mai joase. La fel de afirmativ ca și în cazul substratul metaforic al episodului despre singurul loc de muncă găsit în New-York pentru eroul nostru (care miza pe niște recomandări sigilate care erau de fapt niște anti-recomandări), loc unde oricând putea exploda ceva, într-o fabrică de vopsea unde se produce albul optic din negrul de fum (!), un loc de muncă atât de periculos încât acolo sunt trimiși în mod deliberat, ca să se expună, fără nici un fel de etică protecție, numai cei mărunți, cei care nu contează dacă se pierde vreunul din ei, pentru că oricum sunt invizibili…

Cititorul poate descoperi, dacă are răbdare, situații cu rol de metaforă, generale și unanim valabile atunci și acum, într-o societate în care simțul dreptății este iremediabil alterat. Ele se împletesc cu altele pe care le poți lua ca atare, impregnate de atmosferă sudistă, de pildă cea în care dl. Norton, un membru de vază al consiliului de administrație al Universității unde eroul nostru era student, ajunge să facă împreună cu acesta o vizită, neplanificată și dezastruoasă, la spelunca ”Golden Day”, aflată în vecinătatea campusului.

”Golden Day” este ”un fel de local pentru distracții și jocuri de noroc”, de fapt, o combinație de cârciumă și bordel unde sunt duși să-și facă de cap veteranii de război internați la azilul de nebuni. Episodul de la ”Golden Day” – populat cu veterani nebuni și prostituate de culoare, cu replicile lor aiurite stârnite de apariția insolită a albului bogat care se trezește încet din leșin în mijlocul unui local rău-famat despre care patronul, negrul Halley, spune că în trecut ”a fost biserică, apoi bancă, restaurant și cazinou simandicos, iar acum este al nostru”– toate aceste elemente anticipează cu zece ani atmosfera de ospiciu din ”Zbor deasupra unui cuib de cuci” de Ken Kesey, prin amestecul de ironie, dramatism și comic de situație/limbaj.

Ajuns la New-York, traseul eroului nostru devine din ce în ce mai intersant și imprevizibil, descoperit ca fiind util în politica unei grupări a albilor intitulate ”Frăția” care urmărea de fapt nu apărarea drepturilor celor de culoare, ci obținerea voturilor populației din Harleem. Folosindu-l ca mijloc de propagandă, conducătorii ”Frăției” consideră că eroul nostru nu este suficient de negru (adică nereprezentativ pentru minoritatea sa)! lucru care îi taie acestuia respirația de uimire: ”Deci se pare că nu sunt suficient de negru! Poate vrea să mă vadă transpirând gudron, cerneală, cremă de ghete, grafit. Ce eram, om sau resursă naturală?”

Răspunsul îl va afla treptat: era o resursă politică, bună pentru a atrage capital electoral, un lider făcut și apoi distrus (când devine inoportun prin inițiativele personale) – parte a unui sistem cu idealuri declarative și false în practică, ca orice miraj ideologic dirijat de puternicii din umbră.

Și povestea se încheie așa cum începe (sau începe așa cum se termină) cu întrebarea chinuitoare – ”Ce fac eu cu libertatea asta?”, pe care eroul o simte vibrând în adâncurile melodiei ”What Did I do to Be so Black and Blue” interpretată de Louis Armstrong, jazzmanul care a transformat faptul de a fi invizibil în poezie, așa cum a reușit și scriitorul Ralph Ellison în al său roman, ”Omul invizibil”.

Ralph Ellison – Omul invizibil
Ralph Ellison – Omul invizibil

3 COMENTARII

    • Este un roman care nu-ți asigură o evadare, din contra, pune o lupă uriașă în fața realității pentru a o vedea în toată hidoșenia ei. Este un roman încântător prin multitudinea de sensuri a mesajului literar, sunt fapte care au atâtea înțelesuri și simboluri, din punctul acesta de vedere este un roman de excepție, nu am întâlnit așa ceva până acum, recunosc! Prin multe din aceste fapte mi-a amintit foarte bine de perioada în care am lucrat la Curtea de Conturi, mai ales de ultimii 4 ani. Întregul roman are un corespondent fidel în acel loc, motiv pentru care îl consider un roman foarte actual și interesant/util pentru cei pasionati de politică sau de întelegerea ei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here